La 9 dimineața, mama ne împacheta trei pâini cu untură aproape cușer, cu trei roșii de grădină, sare și piper și ne spunea: “Nu cumva să-ndrăzniți să-mi veniți acasă până la ora opt seara, decât dacă plouă!”. Nu ploua decât rar. Așa că ne îndreptam spre Weekend.  Treceam de podul peste pârâul Poklos, o luam de-a lungul liniei ferate până la podul Turbinei, apoi de-a lungul malului stâng. Ne scoteam sandalele și mergeam desculți pe drumul de țară acoperit cu praf moale, auriu, fără cioburi de sticlă sau cuie ruginite (de unde să fi fost?) și ajungeam la ștrandul nou. De acolo continuam pe malul drept până la Podul Mare, lăsând în stânga noastră barajul construit de Bernády György și, ajunși la Cementlap, intram pe poarta din spate a Weekendului. Jakab Béla era deja în apă, pentru el sezonul începea la 1 aprilie. Dădeam un leu lui nea Sanyi cu mustața – la intrarea din față ne-ar fi costat triplu și atunci adio binecuvântatei înghețate de fiecare zi. Boldizsár descuia lacătul și scoteam vâslele. Toate trei. De ce trei vâsle? Întrebare stupidă: când vine furtuna și una din vâsle iese din furcă și cade în apă, ce faci, ai? Și tot așa, toată vara, din 2 mai până în 15 septembrie. Și chiar de l Mai, dar numai după defilare.Read more…