Pentru mulți prima impresie despre Trump nu e bună. Cel care rămâne la prima impresie e ca pacientul care, după o vizită la un doctor, relatează cu dispreț că doctorul era în jeans, fără să sesizeze că erau foarte curați și fără să poată aprecia profesionalismul doctorului – caz real în America unde expresia “dress for success“ e supraevaluată. Și eu am avut o impresie nefavorabilă, până ce Trump a devenit candidat la președenția S.U.A. și s-a prezentat nu ca un politician, bolmojind generalități / bune intenții, ci ca un candidat cu idei clare, favorabile poporului american. Nu am pretenția că i-am înțeles toate ideile, dar o apreciere asupra cuiva ți-o faci pe baza unor fațete ale personalității sale – desigur, unul poate vedea doar jeanșii. L-am votat și am avut satisfacția de a-l vedea pe Trump – președintele, încecând să implementeze promisiunile candidatului Trump. La unele dintre ele mă voi referi mai jos. Trump și-a propus să soluționeze problema imigrației ilegale, care probabil depășește un milion pe an, în țară fiind în jur de 16 milioane de ilegali. Niciun președinte anterior nu a luat măsuri decisive.Read more…
Amintiri de la Serviciul Proiectări (1965-1979)
Trecuse o bucată de vreme de când lucram în “Uzina 1 Mai” din Ploiești, unde fusesem repartizat la terminarea studiilor în anul 1958. Începusem ca inginer stagiar la “schimb” și, ulterior, pe standul de probe. În continuare am devenit inginer proiectant în Serviciul Tehnic Sape vreme de aprope trei ani. Abia la începutul anului 1965 am primit decizia Directorului Dimitrie Tomozei, prin intervenția (sau acceptul) inginerului Emilian Uleia, prin care eram avansat în Serviciul Proiectări, ca Inginer proiectant principal II. Eram satisfăcut in fine că voi lucra în specialitatea mea, într-un serviciu de concepție, într-o funcție denumită și “inginer proiectant șef” sau “șef de proiect”. În perioada amintită serviciul era împărțit în mai multe ateliere de proiectare. O bună parte din atelierele de proiectare, specializate în instalații de foraj, primeau desenele de execuție de la IPCUP (Institutul de Proietari de Utilaj Petrolifer) București și în consecinţă aveau mai curând funcția de constructor-șef Read more…
Călătorii pe urmele muzicii
Subiectul acestui articol este muzica de operă pe care am savurat-o în excursiile noastre peste hotare. De obicei comandam biletele cu mult înainte, ca să fim siguri că găsim locuri. Când planificam o călătorie, căutam întâi programele culturale din orașul de destinație. De exemplu la Budapesta găseam de toate: teatru, operă, operetă, muzică clasică, balet. Prin 1998 am văzut Bal Mascat de Verdi, la celebra operă din Budapesta, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea după modelul operei vieneze. Din păcate în ultimii ani ea este în renovare, majoritatea spectacolelor de operă fiind prezenate pe scena teatrului Erkel. Acolo am văzut Bohema de Puccini și baletul Spăgătorul de nuci al lui Ceaikovsky, amândouă realizări fantastice. O întâmplare hazlie a fost legată de spectacolul La Traviata, pe care urma să-l vedem la Budapesta în decembrie 2018. În rolul lui Alfredo urma să cânte celebrul tenor peruan Juan Diego Flórez. Cu luni înainte am cumpărat patru bilete online. Biletele îmi păreau cam ieftine… Dar era prima ocazie pentru fiul nostru Ephraim și soția lui Hila, de a vedea live o operă întreagă. Afară era frig și ningea. Am ajuns la sala Urania. De aici încolo totul s-a pe trecut ca într-o opera bufă. Aveam locuri în rândul întâi și mă bucuram că-i vom putea vedea pe cântăreți de aproape. Sala era destul de goală… Apoi scena mi s-a părut ciudat de îngustă și în pe ea era un ecran enorm. După câteva minute am înțeles: era o transmisiune directă de la Metropolitan Opera în New York! Când s-au stins luminile, ne-am furișat afară. Abia atunci am înțeles de ce erau biletele atât de ieftine…Read more…
Plăceri… vegetariene
Din ce în ce mai mulți dintre prietenii mei și bănuiesc și ai dumneavoastră, dragi cititori de Baabel, se declară vegetarieni sau și mai rău, vegani. Este la modă. În ce măsură ar fi o dietă sănătoasă? Părerile sunt împărțite între nutriționiști, cei de bun simț (pentru mine) au declarat că pentru organismul omului este nefiresc, nu suntem rumegătoare, stomacul nostru este structurat pentru consumul de carne și strămoșii noștri, cei de la Neanderthal sau și mai încolo, au fost vânători și consumatori de carne, ceea ce se vede și astăzi. Nu fac parte din grupul vegetarienilor, ceea ce nu înseamnă că nu -mi dau seama că a consuma cantități exagerate de carne este nesănătos, mai ales anumite categorii, cum ar fi carnea roșie, deși recunosc, îmi place carnea de vacă, nu mănânc biftec tartar, dar un mușchi de vacă la grătar, nu chiar în sânge dar mai roz, îl consum cu plăcere. Mi se întâmplă foarte rar, deoarece să găsești, chiar și la restaurant, un astfel de preparat, având calitatea dorită, este o minune. Dar, ca să împac și capra și varza, am decis ca de trei ori pe săptămână să nu consum carne, ci numai legume sau pește, iar atunci când invit vegetarieni, caut să prepar niște feluri gustoase – cu puțină fantezie se poate.Read more…
Ger în Siberia
Scriitoarea Margit Bartfeld-Feller ne-a fost prezentată în numărul trecut al revistei Baabel de către Mirjam Bercovici, care a cunoscut-o personal. https://baabel.ro/2020/08/margit-bertfeld-feller-un-cronicar-al-sortii-evreilor-ajunsi-in-siberia/ Articolul foarte emoționant mi-a trezit dorința să aflu mai mult și am luat legătura cu dna Bercovici. Ea a ales o povestire reprezentativă, pe care am tradus-o pentru cititorii revistei. Al Doilea Război Mondial era încă în toi și oamenii continuau să se măcelărească între ei. În nordul extrem al Siberiei domnea însă tăcerea, o tăcere apăsătoare și înfricoșătoare. Mii de evrei din Bucovina fuseseră aduși încoace. Fețele lor, care își pierduseră aproape orice aspect uman, purtau urmele foametei și ale mizeriei. Cei mai mulți mureau resemnați, în tăcere. Era deja martie, dar gerul amarnic nu voia să știe nimic de venirea primăverii și își arăta mai departe colții fioroși. O fată tânără și frățiorul ei se aventurau tot mai adânc în taiga înzăpezită, în căutare de lemne de foc. După ei trăgeau o săniuță. Mersul era greu prin zăpada adâncă, neatinsă cât vedeai cu ochii. Cei doi copii pășeau prin tăcerea încremenită fără a scoate o vorbă, cufundați în gânduri. Pe neașteptate au dat peste un hățiș de vreascuri. Read more…
Ziua de 23 august 1944 nu poate fi ștearsă din istorie
Este convingerea mea nu doar ca istoric, dar și ca un om care a trăit evenimentul. Deși aveam doar 13 ani, am fost în stare să conștientizez semnificația celor petrecute. Nu pentru că aș fi fost un copil precoce, ci pentru că cele trăite în anii Holocaustului m-au maturizat. Nu pot uita seara acelei zile. Era pe la ora zece. Un vecin a ieșit în curte, strigând: „Oameni buni, e pace! Veniți la mine să ascultăm ce se spune la radio. Chemarea lui era binevenită întrucât nouă, evreilor, ne era interzis să avem aparate deradio. Vecinul era român, croitor de meserie și îl chema Grecu. Am intrat în locuinţa lui tocmai când a început discursul rostit de Regele Mihai. Emoția era mare, probabil că şi regele era emoţionat, pentru că se bâlbâia. Țin minte că dl.Grecu a fost foarte mulțumit când a auzit că în guvern a intrat un singur comunist. Rămâne neșters în sufletul meu faptul că am sperat că viața mea se va schimba. Că voi putea merge din nou la şcoală, ca toţi copiii de vârsta mea şi nu voi mai fi supusă persecuţiilor. Că am scăpat de groaza deportării în Transnistria. Era cea mai cumplită teamă a copilăriei mele întrucât o auzisem pe mama spunându-i tatălui meu că dacă vine ordinul deportării ea dă drumul la gaze, se sinucide și mă omoară și pe mine, pentru că oricum am fi fost sortite pieirii. Că tata era mai rezistent și fără grija noastră ar fi putut scăpa cu viaţă. Deci, în noaptea zilei de 23 august 1944, începusem să sper că de-acum vom fi salvaţi. Ce s-a întâmplat, de fapt, în această zi?Read more…
Așteptând vaccinul – sau așteptându-l pe Godot?
Era vineri seara, pe la șase, șabatul începea peste o oră. Mă întorceam de la piscină. Într-o stație de autobuz am văzut o femeie în vârstă, așezată pe bancă. Unde vrea să meargă? – m-am întrebat. Autobuzele nu mai circulă de peste două ore. Poate așteaptă pe cineva sau nu se simte bine? În fond nu e treaba mea, mi-am spus și mi-am văzut de drum. Totuși la primul semafor m-am întors și m-am oprit lângă ea. – Vă simțiți bine? Aveți nevoie de ceva? Doriți să vă duc undeva? – Nu, nu, vă mulțumesc, mă simt bine, am ieșit să mă plimb puțin. Locuiesc la doi pași… Dădeam să plec, când ea mi s-a adresat: – Dumneavoastră nu sunteți medic la spital? – Ba da, i-am răspuns. – Eu sunt soră și am lucrat la secția de copii. Mă numesc Ilana. Vă țin minte de când erați rezident și veneați să dați sedație celor mici pentru diversele proceduri. Sunt pensionară de multă vreme. Nu-mi aminteam de ea. Are nevoie să vorbească cu cineva, mi-am spus. M-am uitat la ceas, mai aveam două ore până când eram învitat la cină la copiii mei, așa că m-am hotărât să stau puțin cu ea. Read more…
Orașul lui Moise în Argentina
În 14 august 1889 a acostat la Buenos Aires un vapor cu 824 de evrei ruși care s-au hotărât să emigreze în Argentina. Hotărârea nu a fost greu de luat, căci sute de mii de evrei trăiau în infamul Teritoriu de Rezidență, uriașul ghetou ordonat de împărăteasa Ecaterina a II-a, pentru a menține Rusia judenfrei. Evreii trăiau într-o teamă continuă și cei mai mulți duceau o viață de pe azi pe mâine. Oricând puteau fi expuși celor mai neașteptate schimbări ale soartei lor din răul obișnuit, în ”mai răul” cu care autocrația țaristă îi surprindea tot mai des. Evreul era eternul țap ispășitor. Atitudinea oficială față de evrei se schimba periodic în funcție de interesele de moment ale autorităților, de regulă după crize (financiare, economice, morale, etc.), conform modelului clasic ”dacă iese bine, este meritul nostru, dacă iese prost, de vină sunt evreii.” O asemenea criză a fost provocată de asasinarea țarului Alexandru al II-lea, în 13 martie 1881. Țarul Alexandru al II-lea a fost excepția care întărește regula, o personalitate unică în istoria Rusiei. A urcat pe tronul Rusiei în 1855, la șapte ani după valul revoluționar din 1848, care a zguduit întreaga Europă, dar care s-a oprit brusc la granițele celui mai întins imperiu de pe continentul european. Se pune întrebarea cine și de ce l-a asasinat pe acest țar luminat, înzestrat cu indiscutabile calități umane, pe care le-a pus în slujba progresului patriei sale și a supușilor săi? Greu de răspuns! Urcarea la tron a lui Alexandru al III-lea a fost semnalul de noi pogromuri sângeroase împotriva evreilor, acuzați împotriva oricărei logici că ar fi răspunzători de asasinarea țarului Alexandru al II-lea!Read more…
Un burghez habsburgic orădean devenit cetățean al lumii și Mister Blues
A.G. Weinberger: De când m-am născut mă consider un habsburgic, un cetățean, un burghez al Imperiului Habsburgic. Oradea este pentru mine centrul universului. Un oraș cu 1100 de ani vechime și istoria bogată a acestui burg, nu se poate șterge cu ușurință din zestrea genetică a celor care se nasc acolo. Calitatea de burghez urban se prezintă prin arsenalul de mijloace cu care-mi guvernez existența, prin flexibilitatea specifică a unui tip dintr-un oraș cosmopolit, prin cultura pe care am inhalat-o în urbea mea, prin limbile vorbite ale prietenilor mei din oraș de patru naționalități și prin franchețea cu care pot confrunta orice obstacol ce-mi iese în cale. Originea iudaică m-a influențat în primul rând prin mentalitate, gândirea iudaică este o matrice originară puternică, implică un set de filtre prin care vezi lumea, de fapt este un cod moral.Read more…
Nici ţipenie de îndrăgostiţi
„Nu ştiu alţii cum sunt…, dar eu” de când mă ştiu am admirat îndrăgostiţii care treceau de mână sau îmbrăţişaţi, cuibăriţi într-un glob de tandreţe din a cărui lumină şi căldură se puteau împărtăşi şi cei din preajma lor. Am aşteptat cu sufletul la gură prima iubire şi am savurat plimbările prin Parcul Mare, de mână cu prietenul licean. Nu mă sfiam deloc să stau îmbrăţişată cu iubitul meu în autobuz, fără însă a ne permite libertatea (invidiată) a perechilor pariziene care se sărută pe săturate în metrou (de remarcat cât de apropiate sunt cele două cuvinte: a se săruta şi a se sătura…). În anul I de facultate când eram îndrăgostiţi până peste urechi (cu logodnicul meu) şi nu ne putea desprinde unul de altul, mama – care era îndrumătoarea de grupă a studenţilor din Vietnam – îmi explica (cu tâlc) că perechile de tineri vietnamezi nu se ating niciodată în public, mulţumindu-se să meargă alături la o…distanţă rezonabilă.Read more…
Aventuri la volan
Pentru mine spitalul Hadassah din Ierusalim este „a doua casă”. Acolo am lucrat până la pensionare și chiar am continuat benevol. În anii 1980 eliberam medicamente salariaților și pensionarilor spitalului; în felul acesta am cunoscut o mulțime de oameni. Printre ei se număra Benjamin Adin, un domn trecut bine de optzeci de ani (pe atunci), prietenos și zâmbitor, căruia îi plăcea să stea de povești. Și povești avea berechet! Fusese ani de zile șofer al spitalului. Benjamin Adin s-a născut în 1903, în Orașul Vechi. Tatăl lui, care era dascăl, a murit pe neașteptate, tocmai în ziua în care începea Primul Război Mondial. Mama, rămasă văduvă cu doi copii, s-a văzut nevoită să-l dea la orfelinat.Benjamin a fost foarte nefericit. După vreo șase luni a reușit să evadeze și a mers pe jos până la colonia agricolă Petah Tikva, cale de vreo 60 km, unde locuia un prieten al tatălui său, tot dascăl. Acesta l-a primit să doarmă la el și să învețe în școala lui, iar mesele le lua prin vecini, unde găsea pe cineva care să-i dea de pomană. Totuși lucrurile nu puteau continua așa. În curând Benjamin și-a găsit de lucru și a adus-o pe mama și pe fratele lui la Petah Tikva. Aveau o cămăruță ca vai de lume. Benjamin aducea pâine pentru muncitorii care construiau calea ferată și primea zilnic o pâine, fratele lui lucra la o fermă de vite și primea lapte și brânză. Așa își duceau viața de pe o zi pe alta. În vara anului 1917 armata britanică a ocupat Petah Tikva. Populația evreiască era euforică – scăpaseră de turci și de la englezi aveau așteptări mari, doar era Europa civilizată… În noiembrie 1917, când s-a publicat Declarația Balfour, care promitea evreilor „un cămin național în Palestina”, entuziasmul nu a cunoscut margini și mii de evrei s-au prezentat ca voluntari în armata britanică. Printre ei se număra și… Benjamin, care abia împlinise 15 ani. Read more…
Singura bătălie dintre armata israeliană și cea sovietică
În 30 iulie 1970, acum exact cincizeci de ani, pe cerul Egiptului s-au înfruntat forțele aeriene israeliene cu cele sovietice, aflate în Egipt. Rezultatul a fost un eșec sovietic colosal. Uniunea Sovietică a ajutat statele arabe în cinci din cele șase războaie dintre Israel și statele arabe. Singurul război în care Uniunea Sovietică a sprijinit Israelul, atât politic cât și militar, a fost Războiul de Independenţă. Sovieticii au aprovizionat armata israeliană în cele mai grele momente ale războiului, când efectiv nu mai avea arme și muniții. Ele au fost trimise indirect, prin intermediul Cehoslovaciei. A fost o perioadă extrem de grea, când vestul a pus embargo de armament, dar Israelul a reușit să aducă, prin contrabandă, armamentul de care avea nevoie, printre altele, Jeep-uri din Europa și bombardiere B-17 din Statele Unite. Cel puțin până la Războiul de Șase Zile din 1967, fiecare a cunoscut „pușca cehă”, chiar dacă nu mai era în uz general. În 1961, când m-am înrolat în armată, prima armă pe care am învățat-o la instrucție a fost rove cehi (pușca cehă). În război se folosea deja pușca americană M-16, iar ofițerii foloseau arma semiautomată israeliană Uzi. Astăzi ambele au ieșit din uz. În prima jumătate a anilor 50 atitudinea Uniunii Sovietice față de Israel s-a schimbat treptat, din motive regionale, dar mai ales din motive globale de război rece și interese politice și economice ale URSS. Rușii și-au dat seama că regimul din Israel nu este cel la care se așteptau, socialismul israelian moderat fiind îndreptat spre vest.Read more…
Margit Bartfeld-Feller – un cronicar al sorţii evreilor ajunşi în Siberia
Pe Margit Bartfeld au cunoscut-o mai ales bucovinenii din Israel, cititorii ziarului Die Stimme și cei care cunoșteau limba germană. Eu am cunoscut-o la Universitatea din Konstanz (Germania) în 1996, unde amândouă am prezentat câte o carte. Ea DENNOCH MENSCH GEBLIEBEN. Von Czernowitz durch Sibirien nach Israel, iar eu WAS AUS IHNEN GEWORDEN IST. Jüdische Familiengeschichten aus Rumänien, 1855-1995. Fiind de vârste apropiate, ne-am împrietenit și am menținut legătura prin editorul nostru comun. Viaţa ei este ca un roman și ea merită a fi cunoscută. Wikipedia are date sumare, dar importante despre ea. Născută în 1923 într-o familie înstărită de evrei din Cernăuți, oraș multicultural, unde se vorbeau patru limbi, germana, româna, idiș, ucraineana, educația ei și a fratelui mai mic, Othmar, a fost centrată pe cultură, în special pe literatură, muzică și relații cu oameni de aceeași calitate. Vorbind de casa părintească din Cernăuți, ea relatează că tatăl ei, care era mare amator de cultură, i-a prilejuit să cunoască încă de la vârsta de 10 ani scriitori de limbă idiș de talia lui Ițik Manger și Eliezer Stainbarg, care erau prieteni ai casei. În casă se vorbea germana, deși toți înțelegeau bine și idiș. Familia nu era foarte religioasă, dar păstra sărbătorile tradiționale.Read more…
Așa se transformă omul în Toma Necredinciosul…
Ținta acestor rânduri se îndreaptă spre situația în care ne aflăm de multe ori în ziua de azi, când așa zisa media ne pune la dispoziție date (știri) care se află departe de adevăr, mai departe decât luna de pământ. Fenomenul are și un nume: fake news. Pe vremuri (sunt sigur că mulți dintre cititorii acestei reviste își amintesc acele timpuri) lucrurile erau simple, chiar foarte simple. Ziarele aveau un singur element veridic: data. În rest tot ce se scria era măsluit, modificat și refăcut, în funcție de nevoile de moment ale celor care ne stăpâneau soarta. Cum îl sfătuia secretarul de partid pe Șmilovici, care pretindea că la Craiova nu se construiseră sute de blocuri noi? “Tov. Șmilovici, mata umblă mai puțin prin țară și citește mai atent Scânteia!” Vremuri de mult trecute, dar deloc uitate…Nu am fost singurul care a trăit procesul psihologic caracteristic celui care a trecut de la un regim totalitar la unul democratic.Read more…
Vraciul
Se pare că numele Barcan provine de la un toponim: satul ardelenesc Barcan sau cel moldovean Bărcănești. Numele există în două variante, Barcan și Bărcan; pe eroul povestirii mele îl chema Barcan. Cum am mai scris într-un articol precedent, prima mea noapte petrecută ca medic începător la dispensarul din Cândești, județul Neamț, a fost o noapte ”furtunoasă”. Am evacuat urgent la spitalul din Piatra Neamț o gravidă în stare de șoc, cu sângerare placentară. După ce m-am întors de la spital la Cândești, am făcut cunoștință cu personalul dispensarului, alcătuit dintr-o moașă experimentată, o soră-farmacistă care vizita dispensarul destul de rar, căruțașul, țața Maria, femeia de serviciu și nea Barcan, infirmierul, personajul principal al acestei povestiri. Nea Barcan avea în jur de 50 de ani și se născuse în satul vecin, Bărcănești, unde pe majoritatea locuitorilor îi chema Barcan. Când se îmbăta, ceea ce se întâmpla frecvent, nea Barcan arăta ca o caricatură: pe corpul scund și slab era așezat un cap destul de mare care se mișca fără încetare, avea ochii sclipitori și injectați, o privire șugubeață, o mustăcioară cu multe fire albe și doar doi dinți în gură. Read more…
Amintiri dureroase din Cighid
După răsturnarea regimului comunist în 1989, denumită în mod eronat „Revoluție”, un val uriaș de ajutorare s-a revărsat cu promptitudine din Europa de Vest asupra României, o țară zdruncinată din temelii, aflată încă în faza de descoperire de sine și reorganizare. Oficialități, organizații de caritate bisericești, dar și persoane private au sărit în ajutor, trimițând asistență materială țării aflate în dificultate. Numeroasele acțiuni de solidaritate au fost însoțite de jurnaliști și echipe ale televiziunilor occidentale, pentru a documenta relațiile sociale precare din societatea postcomunistă. Cu cât mai dramatice erau reportajele despre adevărul brutal, cu atât mai multă faimă își făceau posturile de televiziune. Acest fenomen declanșa la rândul său valuri de solidaritate. Luni, chiar ani de zile, transmisiunile „Documentarelor Groazei” atrăgeau o adevărată industrie de ajutorare. Cel mai spectaculos reportaj despre dezastrul de pe vremea aceea s-a filmat la Cighid, într-un cămin pentru copii abandonați. Copiii sufereau de diverse handicapuri fizice și psihice și vegetau în această instituție în condiții grotești, greu de suportat. Imaginile înregistrate acolo au făcut înconjurul lumii. În film se derulau secvențe din dormitoarele murdare, umplute până la refuz de gunoi şi fecale, în care copiii de toate vârstele, apatici, numai piele și os, stăteau chirciţi în paturi cu gratii. Nu-ți venea să-ți crezi ochilor! Totul se petrecea în arealul unei foste moșii pe care eu, telespectatorul luat prin surprindere, l-am recunoscut ca pe un loc pe care-l cunoşteam.Read more…
A saluta sau a nu saluta? Aceasta-i întrebarea.
Zilele trecute m-a sunat o prietenă, cu panică şi mâhnire în glas şi întrebarea ei suna cam ca titlul de mai sus. Mi-a povestit că la sfârşit de săptămână a mers să-şi viziteze mama într-o altă localitate, iar cum a ieşit din supermarketul de acolo, cu masca pe faţă şi cu o eşarfă înfăşurată în jurul capului, ca eventualele particule (posibil contaminate) din aer să nu-i ajungă în păr, a dat nas în nas cu un coleg de serviciu, un familist liniştit, foarte harnic, considerat sursă de informaţii şi ajutor de nădejde (prin urmare îndrăgit şi respectat) – cu braţul petrecut strâns în jurul taliei unei roşcate cu forme îmbietoare… şi care părea cu vreo 20 de ani mai tânără, decât soţia respectivului, şi „nu semăna nicidecum nici cu copiii familiei” (de altfel băieţi cu toţii). Cum stătea ea acolo împietrită, cuplul a trecut pe lângă ea fără să-i acorde nicio atenţie, amândoi şi-au pus măştile pentru a intra în magazin, dar nu înainte de a-şi da un pupic. Pe ea, prietena mea, n-au băgat-o în seamă, cel mai probabil masca şi eşarfa au făcut-o de nerecunoscut pentru colegul cel familist şi atât de respectat, şi ea mă întreba acum, dacă ar fi trebuit să-l salute sau nu. Iar pe mine m-a pufnit râsul. Abia am putut să-i explic că nu râdeam de dilema ei, nici de situaţia în sine, ci de faptul că mi-am amintit de o scenă similară, când cică împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon al III-lea, s-ar fi prefăcut că nu-şi recunoaşte fostul duhovnic, pe Marie-Bernard Bauer, care i-a ieșit în cale, la braţ cu o frumoasă dansatoare, mult mai tânără.Read more…
Însemnările unui filatelist meloman: Revoluția Franceză și muzica
Revoluția Franceză a constat dintr-o serie de revolte sociale și politice radicale. Ele au avut loc între 1789-1799 și s-au desfășurat în mai multe faze. Pe plan intern, revoluția s-a radicalizat cu ascensiunea lui Maximilien Robespierere – Teroarea –, apoi Directoratul, care s-a prăbușit în 1799, prin lovitura de stat condusă de Napoleon. Napoleon a instituit Consulatul și apoi Imperiul. Au urmat războaiele Napoleoniene, până la exilul lui pe insula Elba, iar apoi pe insula Sfânta Elena. Ca orice alt eveniment important, Revoluția Franceză a inspirat muzica, teatrul, literatura, etc., cu opere care au rămas în tezaurul culturii universale. La Marseillaise a fost scrisă și compusă într-o singură noapte, în 24 aprilie 1792, la Strassbourg, de către Rouget de Lisle (1760-1836). Compoziția a fost scrisă ca un marș pentru Armata Rinului. Ea a fost cântată pentru prima dată în casa lui Dietrich, primarul Strassbourg-ului.Read more…
Descoperirea verișoarei Sara
Am crescut împreună cu fratele meu Alin într-o familie evreiască, într-un cămin plin de dragoste și sub atenta îndrumare a părinților și bunicii noastre materne. În discuțiile dintre noi ne gândeam ce bine ar fi fost să avem o familie mai mare, niște veri, cu care ne imaginam cățărându-ne în copaci! Toți prietenii noștri aveau mai mulți frați și veri primari, noi nu găseam nici veri de rangul doi. Mama avea un frate care nu a avut copii, iar tata a fost singur la părinți. Tot ce puteam afla ar fi fost veri de rangul doi. Ne-am întrebat părinții și răspunsul a fost invariabil același, că posibil ar fi, dar cine știe dacă chiar au urmași acei veri primari ai părinților. Pe unii dintre verii mamei i-am cunoscut și părea că doar unul ar fi avut copii, parcă două fete, dar încă nu am reuşit să le găsesc. E drept că nici nu le-am căutat. Să fie la Sascut? Pe tatăl lor îl chema Dori, așa îl știam noi de mici. Chiar așa, ar fi ceva să descopăr prin intermediul acestor gânduri și veri din partea mamei! Numele de fată al mamei a fost Abramovici, iar cel al pe bunicii, Șefler. În schimb, dinspre partea tatei am început să aflăm mai multe după 1990. În continuare am să relatez despre o verișoară, cunoscută abia după moartea tatei. Acum şase ani, când tata a plecat dintre noi, înaintea sărbătorilor de toamnă, am primit mai multe mesaje de pe un site, unde se căutau rude pierdute după Holocaust, se numește Jewish Genealogy, unde mă înregistrasem și cu 9-10 ani în urmă, dar nu primisem nimic nicio informație. Trebuie să recunosc că nu prea avusesem timp să caut și tot ce făcusem fusese a fost să pun niște poze cu tata și bunicii paterni și povestea lor din lagărele naziste. Read more…
Unde sunt meniurile de altădată?
Cu prilejul primei Zile a Femeii din cariera mea jurnalistică, am fost invitată la emisiunea pentru femei de la Radio Cluj, difuzată în direct. Gazda emisiunii, colega mea simpatică, volubilă şi…mămoasă, m-a prezentat ca pe o proaspătă colegă ( pe atunci radioul şi televiziunea coexistau în aceeaşi instituţie) şi a început interviul propriu-zis. Mi-a pus întrebări despre mine, despre carierea mea anterioară despre motivele care mă determinaseră să mă orientez către jurnalistică (după 15 de muncă în alte domenii), despre femeile deosebite pe care le-am cunoscut şi care mi-au influențat viaţa. Totul a mers strună şi colega mea zâmbea încurajator, dându-mi de înţeles că e mulţumită, până în momentul fatidic în care m-a întrebat: Care crezi că e calitatea cea mai importantă a unei femei? Răspunsul meu a venit instantaneu, ca şi cum gura ar fi vorbit fără mine: să fie o bună gospodină. Zâmbetul larg a dispărut brusc, de pe faţa gazdei emisiunii care m-a privit mustrător,Read more…