Ce plăcute sunt aceste zile febrile care preced reuniunea colegilor de clasă! Întinerim instantaneu, ne regăsim tonul şi limbajul celor mai frumoşi ani! În 29 mai se împlinesc 50 de ani (o jumătate de veac!) de la banchetul de absolvire a liceului. Acum cincizeci de ani (în acea fermecată lună mai a balului absolvirii), pentru sufletele noastre cuprinse de emoţie şi exuberanţă, nu exista decât frenezia timpului prezent. Eram convinşi că vom rămâne cu toţii neschimbaţi, prinşi în globul de vrajă pe care-l trăiam! Într-un fel aveam dreptate, întrucât în răstimpuri, atunci când ne întâlnim cu colegii, ne regăsim în acelaşi spaţiu magic pe care eu l-am numit Planeta LER…Este un motiv cât se poate de întemeiat să ne revedem cât mai des. Înainte de pandemie „nucleul dur” al clujenilor se întâlnea lunar, iar cu colegii care locuiesc în alte oraşe ne revedeam anual. În plus, ori de câte ori venea pe „acasă” vreun coleg de clasă stabilit în străinătate, organizam întâlniri „extraordinare”. Totuşi, reuniunea de 50 de ani pretinde un eveniment cu totul ieşit din comun! Atâta doar că vremurile pandemice ne obligă la o variantă online. Mai întâi dorim să facem o listă cât mai completă a colegilor noştri, actualizată şi cu cei care absentează de câteva decenii bune. Lista trebuie coroborată cu cea de pe sonet. Oare de ce i-o fi spunând “sonet”?Read more…
Poveste din cartierul de sud
În cartier lucrurile își aveau rânduiala lor. La fel și oamenii, încă de cum veneau pe lume. Cu cât așteptau mai multe trăsuri în fața bisericii, la botez, cu atât se știa că pruncul aparține unei familii de viță nobilă, iar calea în viață îi va fi ușoară, căci fusese deja netezită de generațiile de dinainte. La fel stăteau lucrurile și la căsătorie. La fel și la înmormântare. În seara aceea murise domnul Petőfi, angrosist și comerciant, una din personalitățile orașului. Dumnezeu nu îl blagoslovise cu copii, dar nici nu îl amărâse cu vreo nevastă, așa că domnul Petőfi fusese toată viața holtei și liber ca pasărea cerului. Nici prea cheltuitor nu fusese, iar acum lăsa toată averea-i frumușică prin testament în custodia Bisericii locale. Domnului Petőfi i se cuvenea așadar o înmormântare pe cinste. Nu cu trăsura cu doi cai, ca muritorilor de rând. Nici dricul cu patru, ca în cazul funcționarilor de stat. Domnului Petőfi i se cuvenea o înmormântare clasa întâi.Read more…
Politică pe iarbă
Gazonul din jurul piscinei, tuns frumos și îngrijit ca niciodată după mai bine de șase luni de lockdown, s-a umplut din nou cu scaune comode, proaspăt vopsite în alb și albastru, și cu oameni fericiți. Meir, un fost lider sindical la una din fabricile din oraș, era așezat în mijlocul unui public de șase persoane obosite după înot și le explica de ce Partidul Muncii, renăscut ca pasărea Phoenix, va avea mare succes la alegerile apropiate. Toți cei prezenți votau de ani de zile numai pentru acest partid, așa că nu era greu să-și convingă auditoriul. Trecutul glorios le era cunoscut tuturor, prezentul și viitorul erau însă incerte. De grup s-a apropiat Grigori, originar din fosta Uniune Sovietică, din tabăra alegătorilor partidului Likud. – Tot Bibist (adică adept a lui Benjamin / Bibi Netanyahu) ai rămas? îl întrebă Doron, unul din grup, pe noul venit. – Nu, răspunse Grigori, încă nu m-am hotărât. În afară de faptul că vor să-l înlocuiască pe Bibi, niciun partid din opoziție nu are o platformă politică prin care să atragă alegătorii, continuă Grigori. Discuțiile s-au încins, dar până la urmă participanții nu au ajuns la nicio concluzie cu privire la rezultatul alegerilor.Read more…
Violonista
Locul meu de totdeauna este foarte aproape de scenă și fiind chiar în faţa orchestrei, am de fiecare dată un timp destul de lung, mai bine de două ceasuri, pentru a-i privi de aproape pe cei care stau în faţa mea, partida violoniştilor. Cu ei m-am “împrietenit”, pe ei îi observ de aproape, îi ascult şi trăiesc vizual, prin imaginea fiecăruia, experienţa lor de a fi pe scenă, perechi-perechi, fiecare având o anumită sarcină. Desigur că în decursul timpului instrumentiștii s-au mai schimbat, unii au mai întinerit, sau din contră, au devenit mai bătrâni. Am privit timp de mulţi ani acele tinere graţioase, care apăreau la fiecare parte concertantă, îmbrăcate de obicei în negru, afişând o eleganţă aproximativă, purtându-şi vioara şi câteodată o mică gentuţă, pe care o aşezau alături, pe podea. Spre sfârşitul anilor ’90, sau la începutul anilor 2000, mi-e greu să fixez în timp această legătură realizată doar printr-un contact vizual, am băgat de seamă că la majoritatea concertelor de la Haifa, printre violonişti se afla o tânără înaltă şi slăbuţă, cu un păr lung şi blond care îi cădea pe umeri şi pe spate, cu faţa albă şi pomeţii de culoarea laptelui.Read more…
Institutul Robert Koch din Berlin
Institutul Robert Koch este o instituție centrală, din cadrul Ministerului Federal al Sănătății din Germania, răspunzătoare de controlul și prevenirea bolilor infecțioase, precum și de coordonarea și aplicarea metodelor de cercetare bio-medicale. Misiunile principale ale RKI sunt: – recunoașterea, prevenirea și lupta împotrivă bolilor, în special împotrivă bolilor infecțioase; – controlul și implementarea obligațiilor legale în viața publică, instituții, învățământ; – garant științific al hotărârilor politice din domeniul sănătății publice; – activitate continuă de cercetare științifică în epidemiologie, analiza medicală pentru evaluarea bolilor cu periclitate mare, cu grad ridicat de răspândire în rândul populației, sau cu caracter nociv public și politic, etc. RKI funcționează în mai multe clădiri: Berlin-Wedding (lângă clinica universitară Charité), Berlin-Tempelhof și Wernigerode în Harz. Institutul a fost înființat în 1891 sub denumirea Königlich Preußisches Institut für Infektionskrankheiten [Institutul Regal Prusac pentru Boli Infecţiose] cu sediul în Berlin-Mitte, Schumannstraße. În anul 1900 institutul s-a mutat în cartierul Berlin-Wedding, unde se află şi în prezent sediul său principal. Până în 1904 institutul a fost condus de către Robert Koch.Read more…
Refugiați de Corona în Peninsula Sinai
Din nou s-a ivit ocazia de a pleca în vacanță, dar restricțiile și pericolele pandemiei continuă să amenințe peste capetele noastre plecate. Unde mai putem călători? Și dacă la întoarcere va trebui să intru în carantină și toată supărarea angajatorului se va revărsa pe capul meu purtat și mai jos? Bântuiți de asemenea gânduri, cu doar câteva zile înaintea sezonului de vacanță, am fost nevoiți să recurgem la extreme: am consultat Google. Căutam o destinație tropicală, la mare și mai ales all-inclusive. Posibilitățile erau limitate, puteam pleca doar în Egipt, la Hurghada, sau la Sharm el-Sheikh. Am optat pentru cea din urmă, datorită posibilității de a merge la Taba, la granița cu Israelul (un drum de 200 km). Iar acolo aveam șansa infimă să o văd pe fiica mea israeliană, dacă va putea veni și ea prin Eilat. Speram că mi-l va arăta pe noul meu nepot prin gardul de frontieră, sau chiar că se va aventura pe teritoriul egiptean și să ne putem întâlni. Micuțul Ruben s-a născut în septembrie 2020, iar eu nu suportam ideea că aș putea să-l văd abia după ce își va fi terminat serviciul militar, sau poate nici atunci. Numai că totul s-a dovedit o iluzie. O cercetare mai atentă a arătat că copiii oricum nu au voie să treacă granița la Taba.Read more…
Anchetarea şi procesul lui Adolf Eichmann
În 23 mai 1960, primul ministru al Israelului, David Ben Gurion, a apărut în fața Knessetului din Ierusalim cu un scurt anunț: Nu demult serviciile de siguranță israeliene (Șin Bet) l-au descoperit pe unul din cei mai mari criminali naziști, Adolf Eichmann, răspunzător, împreună cu alți conducători naziști, de ceea ce ei au numit „soluția finală a problemei evreilor”, adică anihilarea a șase milioane de evrei din Europa. Adolf Eichmann se află deja în arest în Israel și în curând va începe procesul lui, pe baza legii de aducere în instanţă a naziștilor și a ajutoarelor lor. Capturarea și aducerea în țară a lui Adolf Eichmann au stârnit o furtună de sentimente în Israel. Printre supraviețuitori au apărut reacții contradictorii. Pe de o parte încercau un sentiment de ușurare, pe de altă parte mulți s-au plâns că li s-au trezit din nou sentimentele de groază și de durere pe care le-au reprimat de atâția ani. Ben Gurion și alți politicieni au văzut în acest proces o ocazie istorică pentru a dezvălui populației Israelului și a lumii întregi ororile Holocaustului, o parte esențială a celui de al Doilea Război Mondial. Ben Gurion a înțeles uriașa importanță educativă a acestui proces carea avea lor într-un tribunal israelian. Read more…
Pancho
„Țara arde și baba se piaptănă!”, veți zice pe bună dreptate. Ce mi-a venit să scriu acum un astfel de articol, despre un câine? Dar acum mai mult ca oricând, fiind atât de singură, aș fi avut nevoie cel puțin de compania unui câine. De ce sunt singură? Ai mei sunt toți la munte, la Bușteni, de unde își pot desfășura activitatea și acolo sunt mai protejați față de inamicul nevăzut și atât de periculos, infectarea cu virusul nemilos. Pancho, un cocker spaniel, a intrat în viața mea fără să-l fi dorit. Era de fapt câinele fiicei mele, dar era al casei. A venit în viața mea în 1976, acum mi se pare că ar fi trecut de atunci o mie de ani. Era un cățel care crescuse sub ochii mei și pe atunci nu-i dădeam prea mare atenție. Era foarte frumos, negru, cu șosete și plastron alb – nu-i lipsea decât papionul. Nu știam atunci nimic despre câini, nu-l cunoscusem decât pe Jimmy, câinele de pază al vecinului nostru, cizmarul din Câmpulung. Jimmy era ținut în lanț. Nu îndrăzneam să mă apropii de el, de fapt mă temeam de câini, și iată că m-am trezit cu un cățel în casă.Read more…
Despre Beatles şi nu numai
Istoria mea muzicală se poate caracteriza prin două cuvinte: “Cât pe-aci…”. Se spune că de tânăr aveam o voce plăcută, dar nu am cultivat-o. Am învățat singur să cânt la chitară, dar nu am continuat să mă perfecționez, poate fiindcă în orășelul meu, Marghita, pe-atunci o comună, nu erau posibilități de a te perfecționa în muzică și chiar dacă ar fi fost, familia mea nu avea posibilități financiare. Oricum, mă atrăgea mai mult să bat mingea, să merg la meciuri și chiar la antrenamentele clubului local de fotbal. Și totuși aveam și mai am și acum o poftă nesățioasă de muzică și de spectacole muzicale. De mic îl ascultam pe tata cântând arii din operele lui Verdi. Tata avea o voce splendidă de bariton, dar era tot autodidact în muzică. Și asta nu ajunge ca să devii un adevărat cântăreț sau instrumentist. Muzică ușoară ascultam încă din copilărie la radio București sau Budapesta. Primul meu contact cu Beatles, formația mea preferată, a fost în liceu și a fost unul traumatic. Profesorul responsabil cu “ziarul” școlii mi-a cerut să scriu un articol critic deespre “banda de gălăgioși” numită Beatles, și eu m-am conformat. Nu pot să-mi iert nici astăzi acest sacrilegiu! Dar m-am răzbunat! În prima vacanță de la facultate, m-am întors la liceul din Marghita, am intrat în sala profesorilor, unde era un patefon și în pauză am pus la maximum două melodii, “Yesterday” de Beatles și “All right now” de formația Free. Elevii adunați în curtea liceului aplaudau frenetic, până când un profesor a intrat în sală și a întrerupt muzica. Încă fiind la Marghita am reușit să cumpăr un disc introdus între paginile revistei rusești Crocodil, cu melodia Beatleșilor “Yesterday”. Ca studenți, împreună cu Oscar și Radu, cântam uneori pe la nunți sau la alte întruniri, mai ales cântece de Beatles și muzică sud-americană.Read more…
În loc de tocuri înalte…ce port?
După un an de zile în care am purtat sandale, teniși, sneakerşi, botine și cizme fără toc, m-am trezit de curând că îmi e greu să mă întorc la multele mele perechi de pantofi cu tocuri înalte. Acum oscilez, înainte de a ieși din casă, și aleg confortul și naturalețea unui pas lejer în locul alurii înălțate. Mă bucur că în perioada asta workshopurile și cursurile le țin de acasă și nu mai sunt obligată să țin prezentări de cate două ore, stând pe tocuri de 10 cm. Îmi place (din ce în ce mai mult) să stau desculță. Nu sunt singura. Întrebările legate de „încălțăminte comodă, frumoasă, dar fără toc înalt” sunt între cele mai frecvente pe care le primesc. (Ce bine că am și răspunsuri!). Silvia, o clientă mai veche, a trăit cu durere (fizică) și regret despărțirea de tocurile înalte. Operată din cauza unui hallux valgus (monturi, în limbajul curent) și a unei degradări osoase, ajunsese să nu își mai poată îndoi talpa piciorului drept. „Am preferat să sufăr și să strâng din dinți timp de câțiva ani, pentru că știam că după operație îmi va interzis să încalț pantofii care îmi plăceau atât de mult. Read more…
Prințul Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a încetat din viață.
Prințul Filip, soțul reginei Elisabeta a 2-a a încetat din viață la vârsta de 99 de ani. Nu voi menționa datele sale biografice pe care le puteți găsi ușor. Doresc să menționez că mulți și-l vor aminti ca membrul familiei regale care făcea uneori gafe și ignora regulile corectitudinii politice. Cei care l-au cunoscut însă știu că prințul nu făcea niciodată gafe ci spunea exact ceea ce voia să spună, spunea lucrurilor pe nume. Avea și un foarte dezvoltat simț al umorului. Dar ceea ce nimeni nu-i va nega vreodată este abnegația cu care și-a îndeplinit rolul de prinț consort, sprijinul solid și permanent pe care l-a acorda reginei și celorlalți membri ai familiei sale. După Al Doilea Război Mondial prințul Filip s-a concentrat asupra activității de reclădire a țării secătuite de război. A încurajat adoptarea metodelor științifice moderne în design-ul industrial, planificare economică, educație, etc. În ultimii ani a avertizat adesea în legătură cu impactul societății de consum asupra mediului. Am avut privilegiul rar să-l cunosc personal în cursul vizitei de stat a președintelui Ceaușescu la Londra în 1978.Read more…
Impactul toxic al partidului AUR
Intrarea în Parlament a partidului AUR, populist și naționalist, care a obținut nouă la sută la alegeri, a produs un val de șoc și de nedumerire în lumea politică și în societatea civilă. Aceasta deoarece, Partidul România Mare, cu un profil asemănător, dispăruse de mulţi ani de pe scena politică. Totuşi, fenomenul AUR nu ar fi trebuit să uimească pe nimeni. Semnele existau, le puteai descoperi în discursurile populiste sau cu iz naționalist ale reprezentanților unor partide, foști membri ai României Mari, care nu au dispărut în neant ci s-au ”reșapat”, și-au schimbat culoarea politică și se regăsesc în actualele formațiuni politice, cel mai bun exemplu fiind Olguța Vasilescu, primarul Craiovei. Originile lor pot fi deduse din luări de poziție care indică derapaje de la linia partidului din care fac parte, dar alunecarea freudiană de limbă este involuntară, nu o poți controla. Pandemia de coronavirus a îngreunat din toate punctele de vedere viața românilor, punându-le răbdarea la încercare. Ea a dat naștere celor mai fanteziste teorii și celor mai denaturate interpretări ale noțiunii de libertate și democrație. Și cum statul român nu a reușit nici până astăzi să explice pe înțelesul tuturor de ce trebuie luate niște măsuri care limitează libertatea de mișcare a populației și duce la pierderea locurilor de muncă, cum factorii responsabili au avut niște bâlbâieli, între timp corectate, partidul AUR care a luat în brațe nemulțumirile nu putea decât să reușească.Read more…
Halal de mine, sunt… „jidănaș simpatic”.
În iulie 2012 m-am dus la întâlnirea cu colegii mei de la liceul Mihai Eminescu din Constanța, promoția 1962. Locuind din 1970 la Londra și lucrând la Radio BBC nu mă încumetasem să mă duc la întâlnirile anterioare, din era Ceaușescu, nu de alta dar să nu creez probleme celor cu care m-aș fi văzut. Printre participanții la întâlnirea din 2012 a fost și un vechi coleg de an. Fusese într-o clasă paralelă dar îl cunoșteam pentru că apărea din când în când în cercul meu de prieteni unde avea un amic. Într-o seară, plimbându-ne pe „faleză” cum numeam noi promenada din fața Cazinoului din Constanța, după ce mi-am amuzat prietenii cu un banc pe care abia îl auzisem, mi-a spus admirativ: „ești un jidănaș simpatic”. Nu era primul care-mi făcea un asemenea „compliment”, așa că am lăsat să treacă de la mine, cum făceam în astfel de ocazii, trebuie s-o spun, destul de rare. Aproape 50 de ani mai târziu, după ceremonia de la liceu, ne-am dus să sărbătorim evenimentul la un restaurant, unde colegul respectiv s-a așezat la masă chiar lângă mine.Read more…
În aceste zile de aprilie
Lumea continuă să vorbească despre stânga și dreapta. În opinia mea, și cred că nu doar a mea, politica nu mai este de multă vreme împărțită în dreapta și stânga, în est și vest, în comuniști și capitaliști, evident trecând prin aglomeratul centru, acolo unde se declara până nu demult a fi aproape orice partid. Politica de acum este alta față de cea din secolul trecut. Poate încă nu la nivel declarativ, dar ea se împarte în politica democratică și extremistă. Politica scindează societatea, o confiscă, o acaparează și astfel și oamenii încep să se polarizeze. Unii rămân, cel puțin deocamdată, în limite democratice, adică cu respect pentru regulile și limitele de exprimare care țin de democrație, atât de râvnită de noi în anii 90. Alții însă încep să alunece spre extreme, să devină excesiv de ceva, de orice. Partea tristă este că această pecingine se întinde folosind sentimentele firești ale oamenilor, ale celor cinstiți. Apar oportuniști avizi de putere, care lansează lozinci patriotarde, pentru că de fapt ei nu sunt patrioți, ci se pretind a fi, ca să atragă oamenii care chiar își iubesc țara. Acești exponenți veroși sunt în mijlocul maselor ale căror frustrări sunt justificate și ei știu să le confiște problemele și să le folosească în propriul lor interes, al acestor avizi de putere. Așa se întinde buruiana veninului și iată că sub ochii noștri s-a născut politica de sorginte extremistă.Read more…
Un cuvânt numit ”speranță”
Eugen Stein a sosit în lagărul de concentrare Buchenwald în 9 iunie 1944. Era împăcat cu soarta care îl aștepta, n-avea iluzii. După ce a ajuns pe peronul gării și a avut loc selecția, fiind tânăr în bună condiție fizică, a fost trimis la muncă. În timp ce erau organizați în coloane pentru duș, unul din deținuții care îi număra, cu un triunghi roșu pe piept (comuniștii aveau aceste triunghiuri cusute pe hainele vărgate), îi șoptea în limba germană fiecărui nou venit care trecea pe lângă el: “Trupele aliate au debarcat în Normandia, nu mai e mult și ne vor elibera”. Eugen a rămas uimit, nu credea că mai există totuși o speranță în acest infern. Pentru o clipă și-a imaginat chiar că un tanc cu o stea albă ar intra pe poarta principală a lagărului. De acum avea să facă totul ca să supraviețuiască, așteptând întâlnirea cu tancul cu steaua albă. Comuniștii germani erau cei mai vechi prizonieri, care organizau viața de zi cu zi a lagărului. Îi ajutau pe cei slabi cu ce se putea: mâncare, haine etc. În lagăr erau deținuți din toată Europa: comuniști și social-democrați germani, preoți, mai ales catolici, polonezi și francezi, din rezistența antifascistă, soldați sovietici, aviatori americani, romi etc. Pe toți îi unea dorința de supraviețuire.Read more…
Despre girafe și muniții. Povestea Institutului Ayalon
Dealul Kibuțurilor este situat între Rehovot și Nes Ționa. Grupuri de tineri hotărâți să înființeze un kibuț își găseau pe el un adăpost temporar, până când primeau pământ și întemeiau o așezare permanentă. Zeci de grupuri s-au perindat pe acolo în anii 1930 și 1940. Între 1945 și 1948 locul a fost ocupat de grupul Hațofim Alef, printre care se aflau o mulțime de… girafe. Girafe?!? Era un mod de a-i denumi pe acei membri ai grupului care „umblau cu capul în nori” și habar nu aveau ce se petrecea chiar sub picioarele lor… Și tocmai sub picioarele lor se desfășura o poveste incredibilă! După Primul Război Mondial, odată cu instaurarea mandatului britanic în Palestina, acesta era răspunzător pentru securitatea țării. Numai că evreii nu se puteau bizui pe protecția armatei britanice. Încă din 1920 a fost înființată organizația paramilitară Hagana, pentru a apăra populația evreiască. Dar activitățile militare erau strict interzise și cine era prins putea plăti cu viața. Exercițiile militare se făceau în taină. Read more…
Muzica Simfonică din Clujul interbelic. Orchestra Goldmark şi interpreţii ei.
Europa a început să fiarbă politic și militar la începutul anilor 1930. Germania se pregătea de război și antisemitismul era în creștere pe întregul continent. Ȋn Clujul interbelic, în ciuda vremurilor destul de tulburi pentru evrei, funcţionau mai multe organizaţii profesionale și culturale evreieşti foarte active. Asociaţia muzicală evreiască din Cluj purta numele compozitorului evreu maghiar-austriac Karl Goldmark (1830-1915). Instrumentiștii orchestre cu acelaşi nume care a funcţionat între anii 1934-1942, susţinând concerte la Cluj şi în împrejurimi, făceau parte din comunitatea evreiască de rit neolog. Majoritatea erau medici, dar se numărau printre ei şi ingineri sau profesori. Dacă iniţial orchestra avusese doar 25 de instrumentişti, în 1940 numărul lor a sporit la 72. Tatăl meu, medicul stomatolog Zoltán Vass care a făcut parte din Orchestra Goldmark, mi-a povestit că această formaţie muzicală de amatori se bucura şi de aprecierea profesioniştilor. Read more…
Dorian Galbinski – reporterul vieţii sale (de până acum)
Abia după ce am citit din scoarţă în scoarţă elegantul volum publicat în acest an (2021) la Editura Humanitas, am înţeles pe de-a-ntregul (sper) titlul pe care l-a dat Dorian Galbinski cărţii sale de memorii. Viaţa trece ca un glonţ. Memoriile unui reporter BBC pare a fi o aluzie la faptul că la scrierea acestui volum, reporterul sobru, echidistant şi elegant – din emblematica redacţie a radioului public britanic – face tandem cu un povestitor talentat, cu har de umorist. Prin credibilitatea sa de necontestat, cel dintâi girează autenticitatea şi veridicitatea conţinutului, pe care cel de al doilea îl condimentează cu savoarea întâmplărilor ieşite din comun. Citind memoriile lui Dorian Galbinski, am întreprins o călătorie fascinantă prin Europa şi Israelul ultimei jumătăţi de veac, călăuzită de un ghid competent şi discret, care m-a ajutat să observ detaliile şi să nu pierd din vedere ansamblul, mi-a sugerat, uneori, ce aş putea întrevedea dincolo de rânduri, dar m-a lăsat să desluşesc singură ceea ce era (sau cred că era) de descoperit… Read more…
Dispariția aproape totală a minorității germane din România
Minoritatea germană din România, al cărei ultim reprezentant de seamă este însuși președintele statului, Klaus Johannis, este o comunitate pe cale de dispariție, ca urmare a deportărilor de după cel de-al Doilea Război Mondial, a vinderii lor la bucată în timpul regimului Ceaușescu și apoi, după 1990, a emigrării libere a majorității celor rămași. Denumiți sași sau șvabi după regiunea de unde proveneau, respectiv zona în care s-au stabilit în Ardeal sau Banat, numărul lor înainte de cea de-a doua conflagratie mondială era de aprox. 800.000, scăzând dramatic la doar 36.000 cu ocazia ultimului recensământ. Strămoșii sașilor proveneau din regiunea Luxemburgului și au venit în cursul secolului al XII lea, chemați de regii Ungariei pentru a popula și dezvolta regiunile sudice împădurite și mlăștinoase ale Transilvaniei și de a apăra granița de sud a regatului ungar. Strămoșii șvabilor provin din regiunea Stuttgartului și au venit în cursul secolelor XVIII și XIX, chemați de împărații habsburgi, în special de Maria Terezia. Ei s-au așezat în zonele mlăștinoase ale Banatului, în Partium și în nordul și vestul Transilvaniei.Read more…
Cunoașteți insula aceasta?
Iată un aspect pozitiv al curentei epidemii. Mulți israelieni se întorc acasă, după o absență de ani de zile, unii pentru că afacerile lor în alte părți ale lumii au fost afectate de pandemie și au senzația că totul trebuie luat de la început, alții pentru că pur și simplu vor să se vaccineze împotriva virusului, și mai sunt unii cărora li s-a făcut lehamite de străinătate, uite-așa! Pe omul meu, să-i zicem Z, nu-l văzusem de un car de ani. Nu, nu eram prieteni, ci doar buni cunoscuți, ne întâlneam uneori în cercuri comune de prieteni, de vineri seara, și cu orice ocazie aveam senzația că tot ce povestește e interesant. Mi-a dispărut din orizont și mi-a reapărut acum câtva timp în compartimentul de locuri rezervate al trenului spre Tel Aviv. Eu eram ocupat să pregătesc materialul pentru întâlnirea care urma să aibă loc în capitala financiară a țării, dar am găsit câteva momente pentru a fi pus la curent cu peripețiile tipului. – M-am întors după aproape zece ani de pribegie și am hotărât să rămân aici, acasă…– Unde-ai fost toți anii ăștia? – Acum mai bine de zece ani mi-am luat nevasta și am plecat, n-o să crezi, spre o insulă din Pacific, al cărei nume în limba locului are nu mai puțin de 23 litere, o denumire imposibil de tradus într-o limbă ”normală”, dar căreia eu i-am găsit un nume care cred că i se potrivește, dar asta la urmă…Read more…



















