ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Tabula rasa – o rasă dispărută în negura timpurilor, din care au rămas vestigiile unei mese pentru scrierea de acte sau realizarea de tranzacții bănești. Metavers – vers unicat metafizic, esența noii puteri oculte care domină și manipulează uriașa scenăRead more…
Cuvintele te pot lovi tot atât de dureros ca o tăietură de sabie, afirma fosta mea profesoară de literatură universală din facultate, Cornelia Comorovski, în cartea sa Oameni sub vremi. rănesc cu cuvintele mele, care, bineînțeles, nu erau niciodată menite să o jignească. Dar cuvintele pot fi interpretate în sensuri multiple şi făceam un efort suplimentar să nu se strecoare, fără voia mea, vreo ambiguitate în cele rostite de mine. La capătul opus al spectrului de sensibilitate se află o alta cunoştinţă de-a mea, care face un sport din a arunca vorbe grele, fără să realizeze impactul acestor afirmaţii asupra interlocutorului său, sau poate fără să-i pese. Iar dacă tu protestezi la aceste acuzaţii fără temei, el adăugă cu nonşalanţă: “Nu am spus nimic”. Vinovăţia este analizată mult mai profund cu mijloacele cinematografiei în filmul Caché a regizorului Michael Haneke.Read more…
Petru Clej este cunoscut în România drept un ziarist care activează la Radio France Internationale, implicat în problema antisemitismului din România și în Holocaust. În urmă cu ani i-am dat un interviu, ca unul dintre puținii supraviețuitori ai Holocaustului din România, fost deportat în Transnistria. Iată că Petru Clej își încearcă și talentul de scriitor în cartea apărută în 2021, la Iași, la Editura Meridiane: Șapte povești de dragoste în vremea Holocaustului, Comunismului și Azi. Am primit cartea curând după apariția ei, prin bunăvoința autorului căruia i-am mulțumit și-i mulțumesc și pe această cale. Nu sunt critic literar, nu sunt în măsură să emit o părere despre valoarea literară a acestei cărți, dar ca cititor obișnuit pot spune că am citit-o cu plăcere. Mi-a plăcut subiectul, mi-a plăcut felul cum e scrisă și mesajul pe care îl transmite. Din introducerea scrisă de autor aflăm motivul pentru care s-a decis să scrie această carte cu rădăcini în istoria ultimilor 80 de ani. Read more…
Mă aflam deunăzi într-un supermarket, la coadă, ca să plătesc ce tocmai se adunase în coșul meu de cumpărături. În fața mea doi tineri: – Dacă-i așa, sună-mă mâine și spune-mi ce-ai făcut…– De ce să te sun? Nu-i păcat de timp?! Îți trimit un mesaj pe WhatsApp sau un SMS… centrală și apoi cabinele telefonice pentru convorbiri interurbane, dar mai ales imposibilitatea de a avea o conversație telefonică cu cineva din altă țară. Apoi am trecut prin perioada apariției primelor telefoane celulare, din acelea care cântăreau mai mult de o jumătate de kilogram și la care o convorbire normală cu cineva din același oraș costa cât un litru de ulei, sau două sticle de bere.Sunt mândru că am fost printre primii din cercul meu care au posedat un asemenea telefon, nu că aveam bani să-mi pot permite luxul, dar lucram după-amiezile la un spital particular și proprietarul a ajuns la concluzia că s-ar putea să aibă nevoie de mine în orice moment, așa că l-am primit în custodie și l-am ținut până la apariția telefoanelor celulare de mărime ”normală”, și care se vindeau la un preț pe măsura buzunarului meu. telefon.Read more…
Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…
S-au înşelat cei care credeau că de Paştele Ortodox se va ordona încetarea focului, în războiul ruso-ucrainean. Oamenii incredibil de naivi şi de bună-credinţă nu ţin seama de…logica războiului. Dacă în timpul Primului Război Mondial s-a întâmplat ca inamicii să sărbătorească Crăciunul împreună, pe pământul nimănui, în cele ce au urmat lucrurile nu s-au mai putut repeta: la ordinul superiorilor combatanţii au reintrat în tranşee, redevenind carne de tun pe linia frontului. ambalată, apă minerală şi medicamente, la nevoie. Fiecare călător se serveşte cu ceea ce are nevoie. Ouă roşii nu punem în cutii, însă refugiaţii aflaţi în tranzit le pot consuma în sala de mese…Doar suntem în perioada Sfintelor Paşti.Read more…
Drumul de întoarcere de la Bucureşti la Tel Aviv, în ziua începutului de Pesah, 15 aprilie 2022, s-a petrecut la doi ani şi o săptămână, după data lansării cărţii mele, la Bucureşti, la 7 martie 2020. Revenisem în frumosul – de această dată, destul de necăjitul oraş – ca să-mi preiau cărţile rămase în custodie la biroul fundaţiei Academia Civică, condusă de Ana Blandiana. Ca şi altă dată, am avut prilejul unor întâlniri cu oameni aparţinând diferitelor generaţii, prieteni şi cunoştinţe, a căror apropiere m-a îmbogăţit sufleteşte, ca de altfel în toate situaţiile asemănătoare în care mă aflasem în trecut. Prin revenirile mele la Bucureşti pot să realizez, spiritual vorbind, o situaţie imaginară, pe care mi-aş dori-o în realitate, dar ştiu bine că acest deziderat nu va fi împlinit niciodată. Este vorba de comprimarea timpului, atunci când mă regăsesc faţă în faţă cu persoane sau locuri, pe care le-am rvăzut sau le-am parcurs în anii în care am trăit la Bucureşti, copil sau adolescent, sau chiar tânără, la începutul maturităţii sale, acum mai bine de o jumătate de veac. Voi încerca să-mi reorganizez în memorie aceste momente petrecute în doar cinci zile şi voi povesti câte ceva din impresiile pe care le-am avut alături de oamenii dragi pe care i-am întâlnit, marcându-mi trecutul, prezentul şi, de ce nu, chiar viitorul. Marţi 12 aprilie, înainte de ora prânzului, am sosit în Bd. Averescu nr. 11 la apartamentul Lyei Benjamin, o doamnă care învinge în mod admirabil timpul şi lumea din jur, desfăşurând pe o întindere lipsită aparent de margini, o acţiune de creativitate nesfârşită.Read more…
Ziv, rezident de terapie intensivă într-un spital din nordul țării, era satisfăcut de munca sa, îi displăceau doar discuțiile cu rudele bolnavilor. Încerca să fie obiectiv, să redea situația bolnavilor cu toate problemele lor, uneori exagera gravitatea bolii, pentru a nu le da rudelor speranțe neîntemeiate. Intensiviștii procedau astfel în mod normal, pentru a nu provoca nemulțumiri sau reclamații în eventualitatea în care situația bolnavilor se agrava. Ziv se simțea extenuat după fiecare convorbire de acest fel. Asistenta socială Rada, care participa și ea la discuțiile cu rudele bolnavilor, era tânără, dar avea experiență cu asemenea discuții. Încă de la începutul colaborării lor, Ziv a apreciat munca Radei, care știa să-i asculte cu răbdare pe oameni. Simțea că îl completează în discuțiile cu rudele. Era originară din Kiev și trăia în Israel de cinci ani. – Ce profesiune ai avut în Ucraina? – a întrebat-o Ziv. – Am fost asistentă socială și am lucrat la un centru medical din Kiev, a răspuns Rada. După sosirea în Israel, diploma din Ucraina nu mi-a fost recunoscută și a trebuit să-mi completez studiile în țară. Am venit aici cu doi copii, divorțată și cu părinții trecuți de cincizeci de ani. – Unde ai lucrat după venirea în țară? – Am făcut curățenie în mall-uri și în blocuri de locuit, așa cum făceau și alți nou-veniți. Banii erau puțini și trebuia să întrețin cinci persoane, pentru că în primii ani părinții mei nu au găsit de lucru. – Și totuși, cum te-ai descurcat? Știu din proprie experiență ce salarii mici primesc oamenii care fac această muncă. – Timp de doi ani, până mi-am terminat studiile, am fost și call girl, ca o a doua slujbă, a răspuns Rada…Read more…
Într-o zi, când fiica mea, Alex, avea vreo cinci ani, cred, am acuzat-o că minte. ”I never lie”, a răspuns ea indignată și după o mică pauză a adăugat ”unless I have to!” (Eu nu mint niciodată… decât dacă sunt nevoită). Răspunsul ei m-a uimit: un copil fusese în stare să descopere, chiar involuntar, de ce mint unele persoane, altminteri foarte morale, pentru că sunt situații în viață când este imposibil să nu minți, chiar din motivele cele mai lăudabile: să spui soției că te simți foarte bine când de fapt suferi (ca să nu o necăjești), când te prefaci că apreciezi o remarcă deplasată a unei cunoștințe ca să nu o jignești, când spui soacrei că arată cu 10 ani mai tânără etc., așa-numitele ”minciuni albe”. În adolescență împărțeam omenirea în trei categorii: 1) cei care nu mint niciodată, 2) cei care mint, dar nu-și cred minciunile și 3) cei care mint și sunt convinși că spun adevărul. Foarte repede însă mi-am dat seama că nu cunosc pe nimeni pe care să-l plasez în prima categorie și atunci am redefinit-o: cei care spun numai minciuni albe, nevinovate. În această categorie intra tatăl meu, care spunea doar astfel de minciuni și ori de câte ori îi povesteam ceva care suna neverosimil, obișnuia să-mi spună: „las-o moartă, sunt sătul până și de minciunile mele, nu mai trebuie să le ascult și pe ale altora”. Pe mama mea, care își lua aproape întotdeauna dorințele drept realitate, o plasasem în categoria a doua. Trebuie să recunosc însă că această trăsătură de caracter a ei a ajutat-o să treacă mai ușor decât tatăl meu peste greutățile vieții. În regimul de ”democrație populară” în care am trăit până la vârsta de 20 de ani, minciuna era omniprezentă: pe stradă, la școală, la locul de muncă, în relațiile cu ceilalți etc.Read more…
Englezul Austen St. Barbe Harrison (1891-1976) a fost practic cel care a stabilit înfățișarea fizică a mandatului britanic din Palestina – și totuși numele lui este aproape necunoscut, atât în Anglia, cât și în Israel. Înainte de a începe acest proiect nu îl cunoșteam nici eu. Era un englez cât se poate de „neaoș”. Provenea dintr-o familie înstărită din Kent și numele de Austen l-a primit în amintirea scriitoarei Jane Austen, cu care se înrudea. În 1913 a absolvit arhitectura în Canada apoi studiat urbanism la Londra. În Primul Război Mondial a suferit îngrozitor. Fiind pacifist, conștiința nu i-a permis să contribuie la măcel, dar refuzând să lupte, risca să intre la închisoare, sau chiar să fie împușcat pe loc ca dezertor. Până la urmă a activat ca brancardier, cărând morți și răniți de pe câmpul de luptă. Este aproape un miracol că a supraviețuit, iar greutățile prin care a trecut l-au marcat pe viață: era un om introvertit, trăia ca un pustnic, nu se știe nimic despre vreo relație cu o femeie. Nu s-ar putea spune că nu a avut și el câțiva prieteni, dar evita mulțimile și petrecerile, la ședințe și la festivități nu se simțea în largul lui. Cu adevărat fericit era numai când făcea drumeții lungi în natură. Primul post l-a primit în Grecia, la Salonic, unde a participat în reconstrucția de după război. Atunci s-a îndrăgostit de orient, de peisaje, dar și de cultura locală. A fost la Istanbul, la Cairo și chiar o vreme în India. Arhitectura bizantină și cea islamică, pe care le-a studiat cu interes, aveau să influențeze construcțiile sale de mai târziu. În 1923, guvernatorul britanic al Palestinei i-a telegrafiat lui Winston Churchill, pe atunci ministru al coloniilor, că are nevoie de un arhitect calificat.Read more…
Recent am primit o carte nouă de prezentare a iudaismului în limba română, intitulată Dobândește-ți un rabin, câștigă-ți un prieten, scrisă de rabinul avocat Iosef Wasserman din Ierusalim. Cu talent și într-o limbă română literară, autorul povestește despre sine însuși, despre viața și activitatea lui în Israel și în România; despre familia sa – în special despre tatăl său, rabinul Pinhas Eliahu Wasserman din Dorohoi, care s-a străduit să păstreze flacăra vie a iudaismului în comunitatea sa, decedat în Israel în 1996; despre Marșul Vieții, organizat de autor în România în ultimii ani, în colaborare cu instituții israeliene și românești pentru eternizarea memoriei victimelor Holocaustului; despre sărbătorile evreiești și despre norme halahice legate de viața zilnică a evreului păstrător al Torei și tradiției iudaice. Spre deosebire de prima ediție, mai redusă în privința numărului de pagini, apărută la Tel Aviv în anul 2003, ediția a doua a apărut la Iași la editura Ars Longa în anul 2021 într-o variantă revizuită și adăugită. Apariția ei în România o face disponibilă cititorilor din această țară, pe lângă cititorii de limba română din Israel și de pretutindeni, dornici să cunoască iudaismul, tradiția iudaică, aspecte din viața originarilor din România în Israel.Read more…
Anul e 1973 și la Timișoara cerul e violet, Poli tocmai a promovat în A după foarte mulți ani, eu sunt doar un puști, dar aud galeria scandând în zilele acelea: Zi cu soare, fără soare, Noi la Poli toți venim, Să vedem meciul cel mare, Să vedem meciul cel mare …urmat de acel sacadat “Poli, Poli luptă pentru noi”. Da, cerul era violet în acele zile la Timișoara, dar cum te îndepărtai puțin pe linia 100 din Mersul Trenurilor, cerul devenea albastru, încă de după Caransebeș devenea albastru și alb și era încă alb-albastru mult după Caracal, aproape de București. Uneori era alb-albastru încă de la Lugoj, unde mergeam cu bunica în vacanțe și prietenul meu Raul, cel bănățean în buletin, dar oltean în cuget și în simțiri, îmi povestea despre Țarălungă și Deselnicu, iar eu credeam ca ăștia nici nu există, că sunt doar niște personaje dintr-o poveste în care ȚarăLungă e colegul lui SfarmăPiatră…Read more…
Nu. Nu e vorba despre un document al holocaustului, ci de un document al vieții, scris în Olanda, în timpul ocupației naziste, între anii 1941-43, de către o tânără de 27 de ani de origine evreiască, absolventa facultății de Drept din Amsterdam și studentă a Universității de limbi slave. Ea găsește resursele vieții în circumstanțe extrem de dificile care amenință spiritual și la urmă fizic existența umană. Jurnalul este scris aproape zilnic, timp de doi ani, și el o eliberează de contradicțiile interne, obiceiuri, prejudecăți, narcisism, de frică, ură, stări de depresie profundă și disperare. De la primele pagini jurnalul este șocant prin sinceritatea autoarei, a senzualității feminine, a sentimentelor haotice, a incertitudinii existențiale. În situația sufletească instabilă în care se află, ea are nevoie de ajutorul unui psiholog. La recomandarea unor prieteni, Etty se întâlnește cu psihologul Julius Spier. Cu 20 de ani mai în vârstă ca ea, ecesta este un evreu emigrat din Germania, care fusese și elevul vestitului psiholog Carl Jung. El o îndrumă și o îndeamnă să scrie un jurnal. Spier va avea o influență mare asupra dezvoltării spirituale și psihice a tinerei paciente. Etty devine secretara și prietena mentorului ei. Jurnalul conține 11 caiete, scrise între martie 1941 și iulie 1943, când Etty este trimisă în lagărul de tranzit Westerbork și de acolo la Auschwitz.Read more…
În vara anului de 1944 locuiam în Brașov, petrecându-mi vacanța împreună cu 3-4 copii, singurii care vorbeau limba română, în zona aflată între Spitalul Militar și poalele muntelui Tâmpa. Au început discuții serioase. – Nemții se cărăbănesc. Aici vin rușii. Plecăm în munți – ne comunică un prieten, vlăstar al unei familii boierești. Eram informat. Împreună cu părinții, ascultam Radio Londra la aparatul unui vecin plecat departe. Auzisem despre Stalingrad, Debarcarea Aliaților și prezența Armatei Roșii la malul Prutului. Nu auzisem însă nimic despre Diktatul de la Viena. Nu înțelegeam de ce tânărul maghiar mi-a arătat turlele unor biserici aflate nu departe de dealul Zizinului spunându-mi « Vezi, acolo este Ungaria! » Știam că Ungaria se află la sute de kilometri după Oradea! În cancelaria școlii evreieşti se afla harta României Mari, de la Nistru pan’la Tisa…Nu înțelegeam de ce lângă Casă Apelor de pe Promenadă, elevii școlii românești cântau scandând: Ardealul, Adealul, noi vrem Ardealul…Nu ştiam că rămânerea noastră în viaţă a depins de faptul că ne aflam în Transilvania de Sud, cea nealipită Ungariei horthiste care în mai 1944 deportase la Auschwitz toată populaţia evreiască din afara Budapestei. Copiii evrei de vârsta mea nu aveau nicio şansă să scape cu viaţă. Nu bănuiam atunci că drumul spre Auschwitz se afla câteva zeci de kilometri nord-vest de locuința noastră situată pe strada Carmen Sylva din Brașov! Radio Londra nu pomenise nimic de lagărele de extreminare naziste.Read more…
E ciudat că într-un secol XX atât de bogat în evenimente au existat doar două adevărate „meciuri ale secolului”, unul de șah și unul de box. Despre meciul de box știu doar că a avut loc într-o junglă din Africa, între doi oameni duri și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din ei îl chema Muhammad Ali și pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman în a opta rundă. Nu ținusem cu niciunul, dar mai târziu am citit că înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital ca să viziteze un copil bolnav de leucemie și i-a promis că el va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, îl va snopi în bătaie pe Foreman, la care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul, dar cel puțin îl va întâlni pe Dumnezeu și îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun că a fost prima oară când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Unii chiar susțin că l-au văzut plângând. În schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare. Meciul se disputa în 1972, între un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu. Pe rusul cel cumpătat îl chema Boris. Pe americanul cel excentric îl chema Bobby. Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile în alb și negru, iar în scenariul pe care eu mi-l imaginasem, în plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie albul și cine negrul, chiar dacă în presa oficială lucrurile stăteau exact invers. La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele. La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După două meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric mai era și genial.Read more…
Două supraviețuitoare ale Holocaustului, eliberate de Forțele Aliate din lagărele de exterminare Auschwitz-Birkenau, slăbite și extenuate după un an trăit în condiții inumane, porniseră pe așa-numitul drum al morții. Bestialitatea fasciștilor din lagăr n-a reușit să stingă licărirea de speranță în supraviețuire și întoarcere la casa părintească, de unde au fost luate cu forța când Germania fascistă încerca să găsească „soluția finală” pentru exterminarea evreilor din Ungaria. Elisabeta, o tânără de 21 de ani, mezina unei familii de evrei ortodocși cu 13 copii din comuna Baktalórántháza, din estul Ungariei, a supraviețuit împreună cu o soră a ei. Părinții și șapte frați și surori mai vârstnici au fost despărțiți de ele în primele ore de selecție, pe rampa de tren din lagăr, ultimul lor drum fiind spre camerele de gazare. Elisabeta nu știa nimic de soarta celorlalți frați și surori. După o peregrinare lungă și obositoare, au poposit pe o pajiște înflorită. În apropierea lor s-a așezat un tânăr. Era tot un supraviețuitor, unul din miile de evrei din convoaiele marşului morţii După câteva minute și-a luat inima în dinți, s-a apropiat și s-a prezentat: – Mă numesc Friedmann Zoltán, am scăpat cu viață după ani de muncă forțată într-un lagăr de concentrare din Bor, Iugoslavia. Am lucrat ca ajutor de mecanic de locomotivă pe trenurile care transportau cărbuni spre Germania.Read more…
Suntem în plină toamnă și se simte. E anotimpul pregătirilor pentru iarnă. Gospodinele îşi rânduiesc cu grijă pe rafturile din cămară, în dulapurile din bucătărie sau în balconaşe borcanele cu castraveciori muraţi, gogonele şi zacuscă. În nordul SUA, Canadei, Rusiei și Ţărilor Baltice, urşii se pregătesc și ei pentru şase luni de hibernare, în felul lor… adică acumulând tone de grăsime ca să supravieţuiască până la primăvară din aceste “provizii.” Ajunge să compari aspectul unui urs în primăvară, când îşi părăseşte bârlogul, cu acelaşi urs în toamnă și ai să înţelegi anvergura pregătirilor febrile pentru sezonul de inactivitate. Îţi va veni greu să crezi că este vorba de acelaşi urs! De ani de zile, un aparat de filmat se concentrează asupra câtorva urşi din Parcul Naţional şi Rezervaţia Katmai, o regiune mai izolată și greu accesibilă din Alaska de sud. Se captează imagini inedite ale urşilor pescuind somoni în râul Brooks, în perioada cunoscută ca Fat Bear Week. Read more…
Le-am întâlnit pe toate acestea într-un eveniment recent, desfășurat la Albstadt – Germania. Sufletul acestei acțiuni a fost violonista Renate Mușat, absolventă a Colegiului de Muzică „Sigismund Toduță” – Cluj-Napoca (1971 – pe atunci Liceul de Muzică) și a Academiei de Muzică „George Dima” (1975 – pe atunci Conservatorul de Muzică), stabilită în Germania. Profesoară de vioară în orașul Albstadt, timpul nu i-a diminuat forța și încrâncenarea de a organiza și a realiza lucruri remarcabile. De-a lungul anilor s-a afirmat atât ca interpretă, cât și ca pedagog. Mai mult, s-a implicat în susținerea și promovarea tinerelor talente, prin înființarea unei asociații de sprijin și susținere a acestora, numită Spitzenklänge. Mereu preocupată de a organiza evenimente muzicale deosebite, a antrenat în acest an alte două foste colege, Delia Iacob (Tel Aviv, Israel) și Monica Noveanu (Cluj-Napoca, România) pentru a aduce împreună elevi din țările lor, într-un schimb de experiență special. Cu ajutorul Asociației Spitzenklänge, la conducerea căreia se află, a invitat câte un grup de tineri muzicieni din cele două țări, alături de cei din Germania. Proiectul a evoluat pe parcurs, ideile s-au născut din mers și s-au concretizat într-o întâlnire de vis. Renate Mușat a gândit în detaliu fiecare element al programului, care s-a dovedit a fi extrem de complex, începând cu cazarea participanților, repetițiile, stabilirea programelor și a locațiilor concertelor, dar și momente de relaxare.Read more…
Exista ”pe vremea lui Ceaușescu”, căci așa s-a încetățenit să numim acum ”epoca de aur” mult trâmbițată când el trăia, (sub)cultura bancurilor. Sunt convinsă că înțelegeți la ce mă refer. Era modalitatea noastră de a rezista unui timp și unei situații chinuitoare, schiloditoare. Era capacitatea noastră de a ne folosi de umor pentru a critica orânduirea și a ne spune oful, răcorindu-ne măcar puțin, prin râs. Asta a fost o practică în România timp de zeci de ani. Un banc spunea atunci că Bulă ar fi fost întrebat la organizația de bază de ce nu a participat la ultima ședință de partid. La care Bulă a răspuns în stilul lui ”Dacă știam că e ultima, veneam!” N-o să mă credeți, dar eu am fost chiar la ultima ședință de partid. Când a avut loc Revoluția din 1989, aveam 28 de ani și lucram deja de câtva timp într-o întreprindere din Oradea care construia de zor socialismul. Se lucra pentru export fiindcă ”mult iubitul conducător” avea ambiția să plătească toate datoriile țării. Încă de pe la 15 sau 16 ani, când eram liceană, mi-am dat seama că trăiam într-o minciună de proporții gigantice. Discuțiile cu colegii mei, plus realitățile concrete m-au lămurit. Nu era chiar așa greu. În familie nu se discuta despre politică sau situație din țară și din lume. Mult mai târziu am înțeles că asta se întâmpla din nevoia de a fi protejată și de a ne simți cu toții într-o siguranță iluzorie. Ca studentă am trăit aceleași situații și sentimente de dedublare, când credeam un lucru dar afirmam un altul, cel care asigura acceptarea siguranței fiecărei zile. Vinovăția de a fi tăcut, de a nu fi făcut nimic, m-a urmărit mulți ani după Revoluție, mai ales după ce au fost dezvăluite ororile bine ascunse, făptuite în numele ideilor comunismului și a punerii lor în practică.Read more…
Prima oară am fost la Iaşi, în vacanţa de după clasa a doua primară. Mama s-a dus într-o excursie-circuit cu studenţii ei de la filologie şi m-a luat şi pe mine. Călătoream cu un aşa-numit « vagon amenajat », adică un vagon de clasa a doua în care banchetele erau unite între ele cu nişte punţi atât în partea inferioară, cât şi în cea superioară. Pe aceste priciuri improvizate dormeau în total opt persoane. « Vagonul amenajat » era ataşat diferitelor garnituri de tren, iar în localităţile unde poposeam pentru o zi-două era campat pe o linie moartă şi servea drept dormitor comun. Nu beneficiam de cine ştie ce confort, întrucât WC-ul şi spălătorul vagonului puteau fi folosite doar în timpul mersului. În rest ne descurcam în gări sau locurile publice din oraşele vizitate. Prima oprire am făcut-o la Iaşi. Am vizitat Palatul Unirii şi Biserica Trei Ierarhi. Apoi am urcat în Copou, am văzut Bojdeuca lui Creangă, Teiul lui Eminescu şi monumentala clădire a Universităţii, unde am trecut, alene, prin Sala Paşilor Pierduţi. Denumirea m-a intrigat. Eram foarte curioasă să observ “pierderea paşilor”, dar nu am reuşit. Sala nu mi s-a părut decât o incintă lungă, boltită şi ternă, însă denumirea ei mi-a rămas întipărită în memorie, ca o şaradă.Read more…