Domnul Trandafiroiu era funcționar public aproape de când se știa. Fusese și pe vremea lui Ceașcă și, după ce Comitetul Județean de Partid se transformase în Prefectura Județeană, noua instituție îi preluase pe toți funcționarii, așa încât domnul Trandafiroiu mai apucase să lucreze în noua orânduire (să zicem capitalistă) încă vreo 15 ani până la pensionare. Pe la începutul anilor 2000 își făceau apariția în birouri, cu mare timiditate, calculatoarele. Peste tot mobilierul era enorm, masiv, birourile abia puteau fi clintite și de-a lungul pereților se înșiruiau fișetele metalice. Circula gluma că mobilierul greoi era de pe vremea lui Stalin și, de fapt, afirmația nu era chiar atât departe de adevăr. Pe acele birouri anacronice apăruseră ici-colo abia vreo două, cel mult trei calculatoare de tip PC, în toată instituția. Apăruseră ele, doar că foarte puțini funcționari erau dornici să învețe să lucreze la calculator…Read more…

Cei care treceau în ultimele decenii ale secolului trecut pe la cafeneaua clujeană pe care o numeam cu toții “La trei varice”, nu puteau să nu fie atrași de figura marcantă a unui bărbat înalt, cu ochelari cu ramă groasă, îmbrăcat elegant cu un balonzaid crem, cu mănuși glassés și uneori cu o pălărie mai deosebită– câteodată cu țigara în mână. Avea întotdeauna un zâmbet ironic pe buze. Era pianistul Ferdinand Weiss, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte din tinerețea mea. Nu voi uita întâlnirile pline de umor care m-au încântat de fiecare dată. Nu voi uita concertele în care întotdeauna acompania numaiinstrumentişti de elită.Read more…

În ianuarie 1945, Edi și Hary Neumann au fost eliberați de Armata Roșie din lagărul de concentrare de la Auschwitz. De la părinți nu aveau nicio veste, nu prea erau optimiști în ceea ce privește șansele lor de supraviețuire. Amândoi erau în vârstă…După un drum lung într-un vagon de marfă, a ajuns la Cluj. Ieșind din gara pe jumătate distrusă, s-a oprit pe Calea Regele Ferdinand, printre ruinele lăsate de bombardamentele aliaților. Unde să mă duc acum? – s-a întrebat. Să încerc să merg la casa noastră? A încercat… Era locuită de niște oameni necunoscuți, care nu l-au lăsat să intre, nici măcar ca să-și caute câteva lucruri personale, de care își amintea că rămăseseră acolo. Cel mai mult îl durea că nu ave nicio poză a părinților și a fratelui său. S-a așezat pe o bancă într-un parc, gândindu-se încotro s-o ia… După încercări nereușite de a găsi pe cineva viu din familie, și-a amintit de dădaca lui, tanti Maricica, și s-a trezit în fața locuinței ei. A fost primit cu multă căldură și timp de un an a locuit la ea. În toamna anului 1945 a început facultatea de medicină.
Read more…

Sunt prima femeie cu studii superioare din familia mea. Bunicile mele aveau amândouă cinci clase și școala de croitorie. Dar erau cititoare pasionate și cred că de la ele mi se trage dragostea pentru citit. Le plăceau romanele polițiste și cărțile de dragoste, iar mie îmi citeau mult și îmi spuneau povești. Aveau un scris frumos și îngrijit, literele lor aveau înflorituri și bucle complicate. Îmi repetau obsesiv că trebuie să învăț și-mi povesteau pline de regret că ele n-au putut să meargă mai departe de clasa a cincea, deși iubiseră mult școala amândouă. Lipsa banilor, războiul, frații mai mari, băieți, care au avut mereu prioritate. Apoi măritișul ca unică posibilitate, gospodăria, familia și copiii. Din fericire, au avut mariaje reușite, bunicii mei au fost amândoi oameni buni și destoinici. Victoria, Domnica. Doar niște nume pe care le vedeam în copilărie scrise în pomelnice la parastase și le auzeam citite pe nas de preotul ortodox. Abia în ultimii ani am început să mă interesez de ele, numele au căpătat contur, deși despre fiecare am doar câteva povești firave. Read more…