Săptămâna viitoare se vor împlini 30 de zile de la moartea lui Rafael (Rafi) Eitan, unul din cei mai mari spioni (dacă nu cel mai mare) pe care i-a avut Israelul. El a murit în ziua de 23 martie la vârsta de 92 de ani, după o viață cu adevărat aventuroasă, o viață nebună, de care foarte puțini oameni pe lume au parte. Majoritatea operațiilor la care a participat sunt învăluite în cel mai adânc secret, nu se poate povesti despre ele nimic și probabil că toate detaliile acestora nu vor fi cunoscute niciodată. Dar două operații spectaculoase l-au făcut faimos în acest univers de fapte invizibile, explodând ca niște revelații capabile să schimbe lumea. Prima și cea mai vestită este arestarea și aducerea în Israel a celui mai mare criminal de război prins până astăzi, Adolf Eichmann.Read more…
Deunăzi mă întorceam de la cumpărături la noi în Rehovot și așteptând la un semafor mi-am ciulit urechile la o discuție între doi trecători. Ceea ce am apucat să aud este că “Noi, sefarzii, spre deosebire de ashkenazim, votăm pentru Likud”. Departe de mine de a mă mira de preferința electorală a celor doi, ceea ce m-a surprins era faptul că ei se considerau și se declarau sefarzi, deși amândoi păreau evrei etiopieni. Subiectul originii evreilor este unul complex și fascinant. Cu toate că în tinerețe eram conștient numai de existența câtorva comunități evreiești, în primul rând sefarzii (evreii spanioli) și ashkenazimii (evreii germanici), diversitatea evreilor este enormă. Read more…
Uneori îmi stabileam scopuri care păreau de neatins, probabil ca să îmi demonstrez mie însumi că încă mai sunt în viață. Pentru ultima variantă există, ce-i drept, indicii indirecte: pot, de pildă, fără prea mare efort, să îmi încrețesc fruntea. Dar pentru o realizare mai durabilă este nevoie de un efort ceva mai mare. Aproape ca în cazul unui practicant de sporturi extreme, care aspiră mereu spre noi provocări. Nici mai mult, nici mai puțin, vreau să îmi încerc puterile cu un roman. În vreme ce consituția sa fizică îi impune sportivului limite pe care dorește să le depășească în mod constant, în cazul meu capacitatea mentală, creativitatea disponibilă și factorul timp îmi așază în cale piedici aparent de neînlăturat în această colosală încercare. De amintit ar fi lipsa de experiență, dar nu voi considera așa ceva drept un impediment. Dar fiecare lucru trebuie încercat, mai întâi, chiar și scrierea unui roman. Poate dumneavoastră, stimată cititoare,1 veți fi de părere, văzând aceste considerații, că am devenit megaloman, sau că aș vrea să impresionez pe cineva, de exemplu pe frumușica de la tejgheaua cu cârnați din măcelărie de care visez din când în când. Nu, nu și încă o dată nu! Nimic de genul ăsta. Nu doresc altceva decât să scriu un bestseller, care să pună pe jar literatura mondială, iar pe mine să mă facă dintr-o lovitură faimos și nemăsurat de bogat. În rest nimic. Read more…
Deseori, persoanele pe care le consiliez îmi cer sfatul pentru a ieși din zona lor de confort. De cele mai multe ori, întrebarea sau rugămintea suna cam așa: „Mi-ar plăcea să am un altfel de stil, dar nu știu cum sau care ar fi acela… Dar știu că vreau să fie diferit de felul în care mă îmbrac acum!Îmi doresc să fie haine care sa îmi semene, în care să mă simt bine, să fie simple, dar în același timp deosebite, ieșite din comun, originale! Nu vreau să mă îmbrac la fel ca toata lumea.” Mie îmi plac, în egală măsura, hainele simple, liniștite, care îmbracă o femeie cu distincție, discreție, dintr-un singur gest firesc, dar şi piesele care au efect surprinzător, spectaculos, de asa-zis „wow!” Mă feresc însă de piesele „cool”, de ținutele „extraordinare”, de detaliile „nostime”, de o asortare „stridentă” sau de orice poate cădea sub incidenţa „extravagantului”. Când privirile mi se opresc asupra unei combinații vestimentare care poate fi descrisă prin atributele de mai sus – sau când o clienta îmi cere părerea -, trec totul prin filtrul celor 4 reguli ale originalității (regulile sunt şi ele originale, adică ale mele!)Read more…
Atât Benjamin Netanyahu cât și Benny Ganz s-au declarat învingători în alegerile legislative din Israel care s-au desfășurat ieri (9 aprilie), la jumătate de oră după închiderea urnelor, după ce au aflat rezultatele sondajelor Trei posturi israeliene de televiziune au efectuat sondajele, două l-au dat victorios pe Ganz, iar unul la egalitate, dar diferențele sunt foarte mici astfel că Netanyahu – care știe că va putea forma un guvern de coaliție cu partidele religioase și de extremă dreaptă – s-a bazat pe această perspectivă când s-a declarat învingător. În ceea ce-l priveşte pe Ganz, chiar dacă nu va avea parteneri, rezultatul lui este considerat de analiști extraordinar. Pentru un nou partid, format abia în urmă cu trei luni, a obține 37 de mandate (potrivit sondajului Canalului 12 al televiziunii israeliene) este o performanță. Potrivit purtătoarei lui de cuvânt, și Ganz declară că poate forma guvernul în speranţa că poate unele dintre partidele care până acum l-au ales pe Netanyahu, vor schimba tabăra.Read more…
De câteva zile, o adevărată furtună bântuie în rândul profesorilor, furtună cauzată de modificarea calendarului mişcării personalului didactic în timpul desfăşurării acestuia. Cadrele didactice – în număr de aproximativ 2000 – care sperau să devină titulare pe baza articolului 253 din Legea Educaţiei nu mai au această posibilitate. După cum atrăgeam atenţia, încă din toamna anului 2017, în articolul Poarta 253 către titularizare https://baabel.ro/2017/11/poarta-253-catre-titularizare/, un profesor care dădea concurs în anul A şi obţinea un post de suplinitor la unitatea de învăţământ preuniversitar X se putea titulariza la acea unitate, în următorii şase (6 ani!) dacă erau îndeplinite, în principiu, următoarele 4 condiţii: lua cel puţin nota 7 la concurs, era înscris (cel puţin) la examenul pentru obţinerea definitivării, postul avea viabilitate de minim 4 ani şi avea cordul consiliul de administraţie al unităţii şcolare respective (ba mai mult, existau informaţii că această din urmă condiţie nici nu ar fi fost necesară). Acestea erau prevederile articolului 253 din Legea 1/2011. Prevederi care, deşi au fost declarate neconstituţionaleRead more…
În numele conducerii Federației Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, preşedintele Federației își exprima indignarea sa totală, însoţită de sentimente de amărăciune, de profundă mâhnire, pentru informaţia primită recent, referitoare la un grav act de vandalizare sălbatică care a avut loc în incinta cimitirului evreiesc din Huşi, la începutul săptămânii trecute, când un număr de 73 de monumente funerare au fost distruse.
În prezent, comunitatea evreilor din Huşi, altădată o comunitate înfloritoare, cu un număr important de evrei, nu mai are decât câteva zeci de membri, în cea mai mare parte oameni în vârstă, inclusiv supravieţuitori ai Holocaustului.Read more…
În urmă cu câteva zile președintele Donald Trump a anunțat că este cazul să se recunoască apartenența Înălțimilor Golan de Israel. A fost un dar făcut premierului Netanyahu înaintea alegerilor, în speranța că aceasta va contracara acuzațiile de corupție formulate de procurorul general. Înălțimile Golan nu au aparținut niciodată Israelului sau Palestinei, ele au fost cucerite în timpul Războiului de Șase Zile de la Siria și din punct de vedere strategic sunt foarte importante pentru Israel, ca o barieră de apărare în cazul unui război cu Damascul.
În curând se împlinește un an de când s-a pus în aplicare decizia aceluiași președinte Trump de a muta Ambasada Americană la Ierusalim, considerat de SUA capitala Israelului, ceea ce și este. Dar situația juridică a Ierusalimului este controversată. Potrivit unor acorduri internaționale, unele semnate de partea israeliană chiar înaintea votului ONU pentru împărțirea Palestinei între israelieni și arabi, altele la Oslo, urmează ca statutul final al orașului să fie stabilit în urma unor negocieri. În pofida gestului SUA, foarte puține state au decis să-i urmeze exemplul, câteva dintre ele (Ungaria, Slovacia, Cehia) limitându-se să deschidă la Ierusalim niște birouri de informații sau birouri comerciale. Poziția României este neclară, premierul Dăncilă revenind în declarațiile sale referitoare la mutarea Ambasadei Române, prin afirmația că a fost o opinie personală, dar de-acum răul a fost făcut. România care la ora actuală deține președinția Consiliului UE a adoptat o poziție contrară celei a Uniunii Europene. Tot în această lună s-au împlinit cinci ani de la ocuparea și anexarea Crimeii de către Rusia, în condițiile în care apartenența Crimeii de Ucraina a fost consfințită prin tratate. Argumentul că peninsula a aparținut inițial Rusiei și că a fost făcută cadou Ucrainei de către Hrușciov nu se poate susține din moment ce acordurile privind statutul Crimeeii au fost recunoscute pe plan internațional.
Sunt doar trei exemple printre multele zeci care au apărut în ultimele decenii când ”un fapt împlinit” este contrapus unor acorduri și tratate. Read more…
De câte ori am scris despre el, despre activitatea și personalitatea sa?! De câte ori am avut ocazia să prezint altora ceea ce știam despre aportul său la o specialitate medicală care nu exista înaintea lui și pentru care el e considerat părinte și fondator?! Nimic mai simplu de înțeles, dacă ne gândim că George Litarczek, dispărut dintre noi acum două săptămâni, a trăit o viață lungă și plină de fapte care l-au făcut celebru nu numai în țara sa, dar și pretutindeni în lume. Dar tot ce am spus și/sau am scris despre el și faptele lui care l-au înscris pe veci în istoria medicinii, s-a adresat întotdeauna unui public care-l cunoștea, în mijlocul căruia și-a desfășurat întreaga sa activitate de mai bine de nouă decenii. Dar acum? Cum pot justifica cititorului aflat în afara sferei medicale faptul că dedic aceste rânduri celui care mi-a fost înainte de toate mentor, profesor și guru?Read more…
Povestea începe în Polonia, la Kalisz. Șmuel Solnik s-a născut în 1910. Tatăl era ziarist, scriitor și mare sionist – luase parte la Congresul Sionist de la Londra în 1900. Mama era învățătoare. A avut doi frați mai mari, unul stomatolog și unul neurolog. El însuși nu era interesat de studii, ar fi preferat să devină mecanic auto, dar sub presiunea tatălui s-a îndreptat spre stomatologie. După ce a fost dat dat afară din mai multe școli, a plecat în Franța și s-a înscris la stomatologie la Sorbona. Nu se prea omora învățând, dar studiile erau un pretext bun pentru a rămâne în Franța, altfel ar fi fost deportat imediat înapoi în Polonia. În 1940, când Franța a fost ocupată de armata germană, Solnik a fugit în Elveția, unde a primit în sfârșit diploma. Apoi a obținut o viză pentru Palestina și s-a stabilit la Ierusalim, deschizând un cabinet stomatologic. În această perioadă pretinde să fi găsit documente care atestă că familia Solnik se trage din Don Isaac Abrabanel (1437-1508), marele vistiernic al regelui Afonso al Portugaliei, apoi al reginei Isabela a Spaniei, un mare învățat și conducătorul comunității evreiești în preajma expulsiei din Spania. Iar după spusele lui, numele de Solnik ar proveni de la un pseudonim folosit de acesta când nu voia să fie recunoscut: „de Salonic”. (Nu e clar dacă Don Abrabanel a fost vreodată la Salonic, dar se știe că a stat o vreme în Grecia, în insula Corfu.) Pe baza acestor documente un mare rabin (??) i-a întocmit arborele genealogic.Read more…
Am mai fost la Shanghai, cred că era în 1972. Eram proaspăt promovat inginer șef al uneia din cele mai mari întreprinderi ale României ”socialiste”: fosta fabrică de vagoane Astra, înființată la Brașov în 1921, transformată în timpul celui de al Doilea Război Mondial în fabrică de tunuri, ca apoi, după instalarea ”democrației populare”, să devină prin ordinul Partidului prima fabrică de autocamioane din România. Cel mai important beneficiar al nostru a devenit Republica Populară Chineză, un ”stat socialist prieten”, care întreținea relații speciale cu România, în baza resentimentului comun față de ”marele frate sovietic”. Prima vizită am făcut-o la Shanghai, În acea epoca dementă a ”revoluției culturale”, care distrugea tot ce aparținea trecutului, Șhanghai ca și alte orașe chineze părea sortit unei pieiri fără glorie. Oamenii triști ai Chinei, care se zbăteau între sărăcie, teroare și o penibilă îndoctrinare, nu credeau că ar putea apuca o altfel de viață. În primăvara aceasta am fost din nou la Shanghai. De la Brașov până la Shanghai via Frankfurt am Main, pe linie aeriană sunt aproape 20.000 km, cât jumătate din lungimea ecuatorului. În avionul Boeing dotat cu toate fanteziile digitale ale tehnicii actuale, ”navigând” pe ecranul din fața scaunului, timpul trece repede. Te simți în postura ridicolă a unuia care s-a săturat cu felul întâi, iar chelneri stilați îi servesc tot mai multe feluri, care mai de care mai ademenitoare. Mai cu picoteli, mai cu treziri scurte, iată-ne ajunși pe uriașul aeroport ultra modern Shanghai (PVG).Read more…
Câteva întâmplări recente mi-au dovedit că dictonul latin Habent sua fata libelli este valabil şi pentru cartea mamei mele, Sara Székely. După 12 ani de la apariţia primei ediţii în limba maghiară – Szurika, Éva lánya şi 10 ani de la publicarea traducerii în limba română – Surica, fiica Evei, după şapte ani de la plecarea mamei mele din această lume, cartea ei îşi urmează destinul, inspirând cititori cărora le iese în cale, influenţându-le destinul. Cartea a apărut în urma unui stimul nu tocmai…ortodox. De când mă ştiu, mama îmi povestea mereu despre copilăria ei petrecută în colonia muncitorilor de la fabrica de cherestea din Gheorgheni, despre cum a rămas orfană de tată, la vârsta de şase ani, despre mama şi bunica ei, despre cum a ajuns, la vârsta de 10 ani, la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta. Mi-a povestit despre război şi prigoana antievreiască, despre salvarea de la moarte a copiilor din orfelinat – graţie protecţiei Crucii Roşii Internaţionale şi Ambasadei Suediei (personal a lui Raoul Wallenberg). Mi-a povestit despre deportarea la Auschwitz a mamei şi bunicii ei, precum şi a altor zeci de rude din Gheorgheni care au pierit în Holocaust, despre cum a revenit ea în Transilvania, fiind primul copil evreu care a sosit la Oradea în primăvara lui 1945. Poveştile ei m-au captivat prin conţinut, sinceritate, autenticitate, dar şi prin optimismul care emana din ele. Eram convinsă că dacă le-ar fi aşternut pe hârtie s-ar fi bucurat de succes. Read more…
Adeseori când mergeam cu mașina prin Maramureș obișnuiam să fredonez Beltz, Mayn Shetele Beltz…! ascultând povestea Oanei despre cum în copilărie, jucându-se cu copiii din sat pe colinele ce împrejmuiesc Ungurașul, a descoperit împreună cu ei „un cimitir evreiesc”. Dar astăzi nimeni din sat nu mai știe nimic de el și nici de evrei nu pare să-și mai amintească cineva. Și totuși…Sâmbăta zilei de 2 martie, ajunată cu același refren nostalgic de film, în care Moishe Oysher, cantorul evreu din SUA născut la Lipcani a debutat, îmi aduce monografia orașului Baia Sprie în față. Curios, îi propun Oanei să căutăm consemnări despre evreii locului. Read more…
Doctorul Mihai Pop, rezident de medicină internă, a fost medicul curant a tatălui meu, internat cu infarct miocardic la Clinica Medicală Unu din Cluj, în noiembrie 1968. Bolnavii aveau o încredere oarbă în el. Era mic de statură, foarte sincer și puțin cinic. Colegii lui îl apreciau mult. Se povestea că își spuneau între ei „Îl vezi pe doctorul ăla mic? Dacă nu știi ceva, întreabă-l, știe o carte nebună”. După șase săptămâni de spitalizare tata a revenit acasă ameliorat. Era impresionat de profesionalismul și omenia medicului care l-a tratat. „Așa doctor să devii și tu”, mi-a spus tata. Ani de zile au corespondat.
După terminarea facultății am ajuns în
zona Oașului, medic de dispensar la Gherța Mică, iar directorul medical al
zonei era nu altul decât Dr Pop Mihai. Speriat de condițiile grele în care
auzisem că voi lucra și emoționat ca fiecare om la începutul carierei, m-am
reîntâlnit cu medicul tatălui meu, de astă dată ca primul meu șef. M-a
întâmpinat cu zâmbetul lui de neuitat. “Nu fi neliniștit, copile, sunt sigur că te vei descurca, colegii mei de la spital și eu însumi te voi ajuta la nevoie.”Read more…
În martie 1949 s-a desfășurat ultima operațiune din cadrul sângerosului și îndelungatului Război de Independență, care a început la 29 noiembrie 1947, odată cu aprobarea rezoluției ONU referitoare la planul de partajare a teritoriului țării între două state, unul evreu și unul arab. Luptele s-au încheiat în martie 1949, dar războiul s-a terminat oficial abia în iulie 1949, odată cu semnarea acordurilor de armistițiu cu țările din jur. În acest groaznic război au murit 6373 de persoane, dintre care cca. 4000 soldați, dintr-o populație totală de 650 000. Printre morți s-au numărat și numeroși olim hadașim (nou veniți), mulți dintre ei din România. Ultima operațiune a războiului, cunoscută sub numele de „Operațiunea Uvda”, a avut loc în 6-10 martie 1949, pentru a finaliza cucerirea regiunii de sud a țării, deșertul Negev, precum și asigurarea ieșirii la Marea Roșie. Această operațiune a stabilit granițele recunoscute din sudul statului Israel. Astfel s-au pus și temeliile orașului Eilat, cunoscut în toată lumea ca o stațiune balneară de prim rang, dar și ca al treilea port al Israelului, după Haifa și Așdod. Această operațiune era urgentă, fiindcă la 24 februarie 1949 s-a semnat acordul de încetare a focului cu Egiptul și au început și negocierile cu Iordania, care revendica tot sudul deșertului Negev. Read more…
Pentru a nu contamina puritatea copiilor români care se lăudau cu obârșia lor dintr-un amestec al triburilor dace cu legiunile romane, în toiul războiului s-a organizat o școală evreiască. Așa că în timp ce în Europa iluministă și civilizată evreii erau jefuiți, despuiați și băgați în camere de gazare, la noi la Iași copiii evreii învățau carte. Puțin idiș, puțină ebraică și bineînțeles materiile normale în limba română. Profesori nu prea aveam. Dar de asta s-a îngrijit Universitatea A. I. Cuza. Tot pentru a nu contamina mințile studenților români a dat afară profesorii evrei și ca să nu moară de foame, mulți dintre ei și-au găsit posturi pe la școlile evreiești. Profesori universitari de matematică, fizică, chimie și română habar nu aveau cum să se descurce cu puradeii din clasele primare. Și azi îmi stă în față amintirea profesorului meu de la clasa întâi. Ținea într-o mână un băț și în cealaltă o carte de poezii și ne citea de mama focului. Cretă nu era de găsit, așa că scria alfabetul în aer: a, b, c,… și noi repetam după el. Culmea era că la sfârșitul anului știam cu toții să citim.Read more…
Am cunoscut familia Z. la Dresda, la începutul anilor 90, la scurt timp după căderea zidului Berlinului. Așa cum se obișnuiește, editorul promovează cărțile apărute prin citirea de către autor și discuții cu publicul. Este vorba de de Jurnalul de ghetou, apărut inițial în limba germană. Chiar înainte de 1989 existau în fosta RDG asociații de prietenie germano-israeliene. În acest cadru am ajuns și la Dresda, oraș martir care după peste 50 de ani mai purta răni vizibile ale războiului. Am cunoscut această familie într-o biserică evanghelică și foarte repede ne-am împrietenit și corespodăm până azi. Recent, Anette, prietena mea din Dresda a făcut o excursie în Israel împreună cu niște colege. Excursia a încântat-o și mi-a trimis prin internet un fel de jurnal de călătorie. Mi s-a părut interesant să aflu cum vede Israelul o tânără din Germania (fosta RDG), așa că i-am cerut voie să-l traduc. Nu știu dacă voi reuși întocmai, dar voi încerca să redau esențialul.Read more…
Baabel publică un Interviu realizat de Astrid van Nahl, de la revista Alliteratus.com, cu Peter Biro, unul dintre autorii revistei Baabel care, după debutul literar în limba română s-a încumetat să-şi trimită spre publicare şi scrierile în limba germană. Acest demers, precum şi ineditul tematicii abordate de doctorul Petre Biro, originar din Oradea şi stabilit în Elveţia, au generat interesul revistei Alliteratus.com şi astfel s-a născut interviul semnat de Astrid von Nahl. În continuare publicăm versiunea română a acestui interviu.Read more…
Svetlana a apărut în viața lui Daniel într-un moment foarte potrivit. El ajunsese de curând în Canada și își găsise deja un servici foarte bun, închiriase un apartament decent și își cumpărase o mașină. Totuși, adaptarea și integrarea sa socială erau nesatisfăcătoare și destul de stângace, un paradox tipic pentru un nou venit fără probleme de acest gen în țara de baștină. Daniel observa de câtăva vreme o femeie înaltă, elegantă, cu un păr blond-roșcat, care râdea cu poftă împreună cu alte două doamne mai scunde, probabil niște prietene. Era destul de aproape să îi observe mâinile grațioase, deosebit de albe, cu degete lungi și frumoase, dar cu unghii scurte. S-a gândit că ar putea fi o artistă, poate cânta la un instrument. S-a apropiat de grup și a spart gheața cu câteva remarci spirituale care au fost acceptate și le-au făcut să râdă. Tocmai începuse muzica și a invitat-o la dans pe doamna cea înaltă. I-a luat mâna și a condus-o ferm câțiva pași mai încolo…Read more…
Viitorul e luminos. Şi colorat. Când spun „viitor”, mă refer la primăvara care tocmai a debutat şi la vara pe care o așteptăm „ca şi când”. Iar când spun „colorat”, mă refer la o multitudine de tonuri pline de energie bună – de la roșu-muşcată şi albastru-garofiţă, trecând prin liliachiu, roz bujor şi alte nuanțe picante -, care abia așteaptă să ne îmbrace, să îşi facă loc în garderobele noastre, sa ne binedispună diminețile! M-am gândit să fac o scurtă trecere în revistă a celor 5 culori-vedetă de care ne vom tot ciocni în lunile următoare prin magazine, feed-uri de social media şi pagini de revista.Read more…
