Festivalul de la Cannes are nevoie de legende (I)

Jul 29, 2021By

Nu știu cum se face, dar titlul, un împrumut din șirul avântatelor afirmații ale directorului artistic, Thierry Frémaux, parcă verifică – pentru a câta oară? – cunoscuta zicere: “Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se împlinească”. Chiar așa a fost. Cel puțin două legende se vor adăuga istoriei – mereu concurate de mitologie – a festivalului, văzut ca cea mai importantă manifestare cinematografică a lumii. Din nou, nu știu cum se face, dar s-a nimerit ca ambele întâmplări, istorice sau de pomină, cum vreți să le spuneți, să se petreacă la final, pentru a evoca și ele, de data asta în cheie cultă, dictonul potrivit căruia “Sfârșitul încununează opera”. Dezastrul a năvălit ex-abrupto, de îndată ce președintele juriului, Spike Lee, a prins să glăsuiască, anunțând, fără să ezite, la Palme d’or… de la bun început. Până să izbutească biata gazdă, maestra de ceremonii, Doria Tillier – pentru prima oară în acest difcil rol – să-l întrerupă, lumea bună, invitată la ceremonia de închidere din sala Lumière, și lumea jurnaliștilor care urmăreau din altă sală transmiterea spectacolului, au prins cine este marele câștigător. Primii, invitați distinși, s-au făcut că nu aud, probabil, pentru a nu strica atmosfera. Noi, dincolo, muream de râs, văzându-l pe bietul Spike Lee buimac, pierdut, neînțelegând de ce a greșit, din moment ce maestra i-a spus, în engleză,” Mister President, the first film to be announced is.. ” Oarecum anesteziați de neașteptatul prilej de veselie, criticii, ziariștii nu au mai primit ca pe o lovitură strigarea, cu o inutilă voce de tunet, a beneficiarului Palme d’ or: Titane de Julia Ducournau. Zvonurile, bănuielile, presupunerile circulă repede la Cannes, uneori chiar înainte să înceapă, iar de-a lungul zilelor ele înfloresc. Iubitorii speculațiilor de tot felul au lansat ideea, de altfel nu lipsită de temei în atmosfera ideologizantă de astăzi, cum că premiul suprem va reveni musai unei femei, la capătul a 23 de ani câți au trecut de la primul Palme d ‘or câștigat de o regizoare: australianca Jane Campion, în 1993, cu splendidul Pianul.Read more…

Jul 29, 2021 0 Comments

Cannes-ul are nevoie de legende (2)

Aug 12, 2021By

Dincolo de buimăceala ceremoniei de închidere și de șocul trăit la aflarea unei Palme d ‘or care ne-a dat cu leuca în cap – despre care am vorbit în însemnările trecute – am nedreptăți juriul condus de nefericitul Spike Lee dacă nu am recunoaște că palmaresul de până la distincția supremă arată onorabil. Fără un mare simț al nuanțelor, de unde și cele două premii ex-aequo, record nedorit și de aceea nu prea întâlnit, semn al dificultății de a decide, dar și fără omisiuni supărătoare sau adrese derutante. Filmele câștigătoare au fost extrase dintr-un bazin a cărui încărcătură a coincis, în general, cu alegerile criticii internaționale, cu valul de simpatie ce se anunța în ultimele zile, dar dispunerea lor ierarhică arăta altfel. Desigur, subiectivitatea își spune și aici cuvântul. Când mă încumet la deconstrucția palmaresului, la reașezarea diferită a titlurilor, am în vedere opiniile finale ale multor comentatori. Marilor noastre favorite pentru Palme d ‘or, Memoria, al lui Apichatpong Weerasethakul și Drive my Car al japonezului Ryusuke Hamaguchi le-au revenit în final Premiul Juriului, respectiv Premiul pentru scenariu. Amândouă au fost printre cele mai așteptate titluri ale competiției. Primul – pentru că thailandezul, deja deținător al unei Palme în 2010 pentru Unchiul Boomee care își amintește trecutele sale vieți revenea cu un film ce făgăduia o altă călătorie în adâncurile secrete ale memoriei; celălalt – ne stârnea curiozitatea de a vedea cum înfruntă capcanele literaturii lui Murakami, punctul de pornire al scenariului.Read more…

Aug 12, 2021 1 comment

Serge și Beate Klarsfeld merită premiul Genesis

Jul 29, 2021By

În fiecare an Israelul acordă premiul Genesis unor personalități care și-au dedicat viața cauzelor evreiești.Lista laureaților cuprinde nume de răsunet, din Israel și din diferite țări ale lumii, ultimul laureat fiind Isaac Herzog, actualul președinte al Statului Israel. El a primit distincția în calitatea lui de președinte al Agenției Evreiești. Propunerile pentru acest premiu pot fi făcute indiferent de țară, de instituții, comunități evreiești sau persoane particulare. Printre cei care credem că ar merita acest premiu ar putea figura și soții Serge și Beate Klarsfeld care și-au dedicat întreaga viață descoperirii și sancționării criminalilor de război naziști și ajutorării copiilor victimelor Holocaustului. Serge Klarsfeld este un supraviețuitor al Holocaustului. Născut la București, familia a reușit să emigreze în Franța înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.Read more…

Jul 29, 2021 7 comments

Strul, Ștrul, Srul

Aug 12, 2021By

Citeam zilele trecute articolul “Dezertorul” Ițic Ștrul. Comentarii pe marginea nuvelei lui Liviu Rebreanu; autor: Andrei Corbea-Hoișie. Articolul – apărut în Revista de Istorie a Evreilor din România, editura Hasefer 2020, (pg. 219-227), cu titlul “Discurs și violență antisemită în România modernă”, editor: Adrian Cioflîncă – analizează relevanța uneia dintre cele mai cunoscute nuvele ale prozatorului român Liviu Rebreanu, “Ițic Ștrul, dezertor” din perspectiva momentului istoric de după Primul Război Mondial, moment când evreilor din România li s-a acordat în mod colectiv cetățenia română. Umanitatea profundă a evreului simplu, care nu înțelegea de ce societatea românească l-a respins, se află în conflict cu prejudecăți antisemite, brutale și, în cele din urmă, criminale. Materialul, expus cu deosebit profesionalism, îmi era bine-cunoscut. Dar și nuvela-mi era bine-cunoscută. Pentru mine, Strul, ea a reprezentat o tentație pe care nu mi-am refuzat-o. Chiar dacă în liceu, nuvela n-a fost prevăzută în programa de învățământ, eu deja o citisem.Read more…

Aug 12, 2021 24 comments

Podurile de pe Neva

Jul 29, 2021By

Era în anii nouăzeci ai veacului trecut, când încă republicile sovietice socialiste nici nu-și desăvârșiseră împrăștierea de sub marele URSS, când lucram ca translatoare la un ONG britanic, (CCF – Christian Children’s Fund, cu sediul la Londra și cu birouri în mai multe țări foste comuniste) cu activitate în domeniul protecției copiilor abandonați. Organizația avea colaborări și cu Rusia, mai exact cu Sankt Petersburg. Una din colegele mele, Mariana, asistentă socială, trebuia să participe la o conferință internațională taman la Sankt Petersburg și se afla în plin proces de căutare a căilor de a ajunge acolo. Mariana se tot frământa, o vedeam cu harta Europei sucită și învârtită, până când într-o zi, puțin mai libere, ne așezăm pentru o jumătate de oră la o cafea. Și atunci Mariana îmi dezvăluie enigma care o frământa: nu găsea pe hartă niciun oraș cu numele Sankt Petersburg! În toate căutările ei privitoare la avioane și legături de tren, găsea numai… Leningrad! Era pe vremea când Google încă nu exista, iar Internetul era folosit numai de armata americană. Noi abia aveam niște amărâte de modeme care ne ajutau să comunicăm prin e-mail, o chestie destul de avangardistă de altfel. Sunt genul de om care nu rezistă la posibilitatea de a face o glumă, așa că i-am spus Marianei: ”Ia-ți liniștită bilete pentru Leningrad că ajungi la Sankt Petersburg!”Douăzeci de ani mai târziu ajung și eu la Leningrad, într-o lună iulie cu nopți luminoase până spre trei dimineața. Aș vrea să vă pot face să simțiți senzația nopților albe, când crezi că amurgul nu vrea să te părăsească, dar simt că anumite trăiri nu pot fi împărtășite cu adevărat, ci trebuie verificate la fața locului. E uluitor cum te învăluie calmul nopții albe.Read more…

Jul 29, 2021 16 comments

Geamantane

Jul 29, 2021By

De când a împlinit șaizeci de ani, Mihai Kapel se gândea la pensionare. Nu că ar fi așteptat-o, dimpotrivă. Era medic anestezist și de terapie intensivă și îi plăcea profesia care și-a ales-o. Era o muncă grea, cu multă responsabilitate, însă și cu multe satisfacții. Era mulțumit de atmosfera din secție și cu colegii avea relații bune, era respectat, salariul îi asigura o existență demnă. Cel mai mult îl speria timpul liber pe care-l va avea la dispoziție, nu-și putea închipui cum o să și-l organizeze. Cititul, sportul și excursiile, nepoții, diminețile în care se va trezi cu razele soarelui în ochi, toate acestea îi făceau plăcere, dar numai la sfârșitul unei zile de muncă obositoare, în vacanțe și la sfârșiturile de săptămână. O dată pensionat, nu mai ești util societății, se gândea Mihai. La serbarea organizată în cinstea pensionării, a auzit numai cuvinte frumoase din partea colegilor. Parcă ar asista la propria înmormântare, i-a venit în minte, auzindu-l pe directorul adjunct cu care nu avuse cele mai bune relații și care îl lăuda cu zel. La sfârșitul ceremoniei a primit un geamantan mare, bej, împreună cu urările de bine și de călătorie plăcută..Read more…

Jul 29, 2021 4 comments

O poveste de vară

Aug 12, 2021By

În clasa lor de-a doișpea erau 36 de elevi, între care se nimeriseră să fie 18 băieți și 18 fete. În liceul acela de mate-fizică, unde totul era ordonat, asta nici măcar nu constituia o știre. Chiar și eu aș fi trecut peste acest amănunt, dar imediat după examenul de bacalaureat s-a organizat banchetul de absolvire. La banchet fiecare băiat trebuie să conducă o fată, așa erau regulile atunci. Încă nu se inventaseră rânduielile astea noi, că se potrivește și băiat cu băiat, ori fată cu fată. În pragul banchetului, chiar și tocilarii clasei și-au scos pentru câteva zile nasul din cărțile de matematică ori culegerile de fizică și au început să-și privească colegele cu oarecare interes. Știau ei că fetele bune se dau repede – și cele rele la fel. Dar ei rușinoși erau, căci despre felul cum să abordezi o fată nu te învăța în manuale. Iustin pusese ochii pe Iulia. Erau apropiați la catalog și din asta dedusese că ar putea fi apropiați și sufletește. Un fel de zodiac pe litere. Iulia avea de toate: era și frumoasă și premiantă, o combinație care ar putea îndepărta băieții, însă nu în cazul Iuliei, căci ea avea o inteligență calmă și neamenințătoare. Read more…

Aug 12, 2021 9 comments

O nouă culme din viața unui aventurier: O călătorie în Israel în 2021

Jul 29, 2021By

Tocmai m-am întors dintr-o excursie de o săptămână în Israel; acum îmi fac ordine în amintiri și îmi ling rănile. În ultimii doi ani, de când cu pandemia, mi-a fost imposibil să ajung în Israel. Nu puteam decât să dau târcoale Țării Sfinte, tot mai aproape, din Indonezia în Dubai și din Creta în Peninsula Sinai – dar și de acolo mi s-a refuzat accesul spre destinația viselor mele. Mă simțeam aproape ca venerabilul nostru strămoș, cu documentele sale de călătorie săpate în piatră…În timp ce coronavirusul azvârlea peste noi un val după altul, în orășelul biblic Ra’anana fiica mea a născut un băiat. Cu tristețe priveam la firmament căutând semne cerești care să-mi arate calea, dar la urmă tot nu aveam permis de intrare pământean. Mă perpeleam de dorul de a-l vizita pe copilul nou născut și întreaga familie. Mă obseda problema ce să fac ca să-mi cunosc nepotul – pe cât posibil înainte ca el să ajungă la școală. În pofida tuturor obstacolelor birocratice, căutam un mijloc de a intra în Israel cât mai curând posibil.Read more…

Jul 29, 2021 12 comments

Constatăm cu tristeţe că tot mai multe comori culturale evreieşti, jefuite în timpul Holocaustului, sfârşesc în mâini private – spune Gideon Taylor, preşedinte executiv WJRO[1]  

Jul 29, 2021By

Revista noastră a luat cunoştinţă cu satisfacţie de comunicatul Departamentului de Justiţie, emis în 22 iulie, din care reiese că lotul de manuscrise şi registre, jefuite de la comunităţile est-europene spulberate de Holocaust, a fost salvat de la o eventuală vânzare. Printre aceste obiecte s-a numărat şi Pinkas Klali Chevra Kadisha Klausenburg, un manuscris de valoare inestimabilă a Comunităţii Evreieşti din Cluj. După cum s-a arătat în presa centrală americană şi nu numai, World Jewish Restitution Organization a avut un rol esenţial în această acţiune încununată de succes. Acest fapt ne-a determinat să-i solicităm un scurt interviu, imediat după acest eveniment. Vă rog să ne relataţi ce demersuri a făcut WJRO şi cum a reuşit, într-un timp relativ scurt, să obţină acest succes?Read more…

Jul 29, 2021 6 comments

Sorry

Jul 29, 2021By

Într-o lume ideală am trăi în asemenea fel încât să nu fim nevoiți să ne cerem scuze. Cunoașteți probabil dictonul: „Ești stăpânul cuvintelor tale nerostite dar sclavul celor care ți-au ieșit pe gură”, sau versiuni similare. În foarte multe cazuri, scuzele nu pot face să se uite o insultă sau să se repare o nedreptate. Îi auzi uneori pe copiii englezi recitând în curtea școlii sau la locul de joacă: Sticks and stones may break my bones but words will never harm me (bețele și pietrele îmi pot rupe oasele dar vorbele nu mă vor răni niciodată). Este un mod de auto-apărare al copiilor, să pareze insultele sau persecuțiile din partea altor copii, așa numitul bullying, dar după părerea mea, exact opusul corespunde realității. Vorbele ne pot provoca o mai mare suferință decât o rană cauzată de o piatră sau o bâtă. Pe de altă parte, deoarece cuvintele pot constitui cel mai complex material de construcție, și reversul medaliei este adevărat: nimic nu te poate face mai fericit decât vorbele care-ți merg direct la inimă.Read more…

Jul 29, 2021 13 comments

Ouă fermecate

Aug 12, 2021By

Gustav Fabergé, născut în 1814 pe teritoriul Estoniei de azi, dintr-o familie de origine franceză, fondează în 1842, la Sankt Petersburg, Casa de Bijuterii Fabergé. Impresionată de creațiile expuse, țarina Maria Feodorovna, soția țarului Alexandru al III-lea, cumpără în 1882 o pereche de butoni. Acest gest va deschide poarta unei legături superbe între Casa Fabergé și Rusia Țaristă, creațiile bijutierului fiind însoțitori ai vizitelor țarului peste tot în Europa, dând măsura puterii Rusiei acelor vremuri. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, casa de bijuterii are peste 500 de angajați, fiind celebră nu doar pentru creativitate, ci și pentru nivelul excepțional al execuție. Fiecare ou avea un concept original de creație, simbolistica îngloba atât de multă atenție la detaliu, la ființa căreia i se adresa, avea o oarecare autosuficiență a frumuseții și o poveste intrinsecă prin surpriza conținută.Read more…

Aug 12, 2021 14 comments

Afganistanul, lăsat de izbeliște de Occident

Jul 29, 2021By

În luna mai, când Statele Unite și-au reafirmat intenția de a se retrage până în septembrie din Afganistan, talibanii care au cucerit de-acum aproximativ 40 la sută din teritoriul afgan și-au intensificat ofensiva, anulând în acest fel o viitoare înțelegere între ei și guvernul afgan care ar fi trebuit să ducă la o pace cât de cât acceptabilă. A fost o condiție pusă încă de președintele american Donald Trump care declarase sfârșitul războiului din Afganistan, inițiativă preluată și de actualul președinte, Joe Biden. La întrebarea ziariștilor, ce se va întâmpla cu Afganistanul după retragerea tuturor forțelor (de menționat că alături de americani, la războiul din Afganistan au participat și militari din alte state NATO, inclusiv din România, care s-au retras împreună cu cei americani), Joe Biden a subliniat că principalul obiectiv al intervenției americane din Afganistan, anihilarea pericolului terorist, a fost atins și a răspuns: ”Nu ne-am dus în Afganistan ca să reformăm o națiune. Este în exclusivitate dreptul și responsabilitatea poporului afgan să-și decidă viitorul și cum vrea să-și conducă țara”. Poziția actualului președinte dă dovadă, ca să fim politicoși, de o memorie scurtă.Read more…

Jul 29, 2021 17 comments

“Spioni de ocazie” – un film despre tinerii evrei din Palestina, paraşutaţi în ţările ocupate de nazişti.

Aug 12, 2021By

Trebuie să recunosc că am vizionat cu o oarecare neîncredere acest film regizat de Oana Giurgiu şi prezentat în premieră mondială la Cluj, în cadrul TIFF 2021. Eram curioasă de viziunea unei echipe tinere asupra evenimentelor, prea puţin cunoscute, petrecute în urmă cu peste 75 de ani, ai cărei martori nu mai sunt în viaţă. În acelaşi timp – numărându-mă printre cei care cunosc o parte a poveştii, nu numai din cărţi şi filme, ci şi din gura unor martori şi participanţi – eram temătoare în ceea ce priveşte înţelegerea şi redarea credibilă a întâmplărilor reale ai căror protagonişti (unii dintre ei pieriţi în misiune) erau tineri kibuţnici din Palestina aflată sub mandat britanic. „Spionii de ocazie” nu erau deloc spioni, ci tineri sionişti (nepregătiţi pentru astfel de acţiuni) care s-au oferit voluntar să fie paraşutaţi în ţările Europa de Est, aliate Germaniei naziste, pentru a ajuta la salvarea militarilor aliaţi aflaţi în detenţie şi a organiza rezistenţa locală împotriva naziştilor. Filmul m-a captivat şi l-am urmărit cu sufletul la gură. Practic, nici nu mi-am dat seama că o mare parte din acţiune este reconstituită cu ajutorul actorilor care „jucau în fotografii”.Read more…

Aug 12, 2021 5 comments

Să înveți o limbă străină – sport sau necesitate?

Jul 29, 2021By

O pisică se postase în fața unei găuri de unde presupunea că trebuie să apară șoricelul pe care-l urmărea de mai multă vreme. Conform naturii ei, pisica mieuna tot timpul, ”miau, miau” și își mișca din când în când labele ca să se dezmorțească. Timpul trecea, dar prada nu apărea. La un moment dat i-a venit o idee, și în loc să miaune, a început să latre: ”hau-hau”. În câteva secunde șoricelul apăru din gaură, pisica îl apucă de coadă cu dinții și ronțăindu-l, se gândi cu plăcere: ”ce bine e să știi o limbă străină!” Știam gluma asta de foarte mulți ani, dar mi-am amintit de ea în urmă cu câtva timp, în fața calculatorului, unde încercam să-mi planific activitatea pentru următoarele zile. Aveam să fiu ocupat cu aducerea la bun sfârșit a unei sarcini pe care mi-o luasem și care de la bun început presupunea obligativitatea de a pune deoparte tot ce făceam în mod curent. Așa că hotărârea fu imediată: o oră dimineața și o oră după amiază vor fi dedicate unei complet alte activități, s-o numim intelectuală, dar alta decât cea care trebuia să-mi ocupe tot timpul liber în următoarele zile și săptămâni. Bineînțeles prima idee care mi-a răsărit în minte a fost reîntoarcerea la învățarea limbii spaniole.Read more…

Jul 29, 2021 17 comments

Anticarul

Aug 12, 2021By

În cursul plimbărilor prin parcul din vecinătatea mea, întâlneam de fiecare dată, așezat pe aceeași bancă, un om de vreo șaptezeci de ani, cu o șapcă cu cozoroc, citind. Eram curios ce citește, dar nu îndrăzneam să-l întreb. De câteva ori am constatat că la un moment dat își punea cartea într-un rucsac și pornea la drum, mergea chiar repede. Într-una din zile, când treceam pe lângă el, mi s-a adresat: – Domnule, vezi că ți s-a desfăcut șiretul de la pantofi. I-am mulțumit și m-am oprit să-mi leg șiretul. Acum e momentul să aflu ce citește, mi-am spus. – Nu te supăra, te-am văzut de câteva ori cu câte o carte în mână, citind. Aș vrea să știu ce carte citești. – O cunoști pe Ludmila Ulițkaia? – mă întrebă el. Am dat din cap în semn că da. E una din cele mai citite scriitoare din Rusia, după câte știu a fost tradusă în mai multe limbi, a continuat. (În limba româna au apărut: Medeea și copii ei, Daniel Stein traducătorul, Imago și Seara lui Iacov.)Read more…

Aug 12, 2021 3 comments

O plimbare virtuală prin Ierusalimul bizantin

Jul 29, 2021By

A fost odată… sau mai precis a fost în anii 1880. În cetatea Karak de pe actualul teritoriu al Iordaniei s-a iscat o ceartă între minoritatea creștină și locuitorii musulmani. (Da, la Karak mai trăiește și azi una din cele mai vechi comunități creștine din lume. Karak a fost episcopie bizantină și apoi cetate cruciată.) O parte din creștini au părăsit orașul, stabilindu-se la Madaba, nu departe de Amman. Stăpânirea otomană le-a permis să-și ridice o biserică nouă, dar numai cu condiția să fie pe ruinele uneia mai vechi. La Madaba se aflau ruinele unei biserici bizantine și când au început lucrările, au ieșit la lumină rămășițele unui mozaic. Părintele Cleophas, trimis de Patriarhatul Grec Ortodox din Ierusalim, a înțeles imediat că se afla în fața unei descoperiri unice și a făcut prima copie, pe hârtie milimetrică. Mozaicul, datat între 542 și 570 e.n., reprezintă o hartă detaliată a regiunii, din Liban și până la delta Nilului. La origine măsura cca. 21 X 7 m, dar s-au păstrat numai fragmente.Așa cum se cuvine, în centru se află harta cetății Ierusalimului (cca. 50 X 80 cm). Cel puțin din ce se știe până acum, aceasta este cea mai veche reprezentare grafică a Ierusalimului. Read more…

Jul 29, 2021 11 comments

Povestea captivantă a Monikăi Ertl

Aug 12, 2021By

După cum se știe, un film bun descrie viața așa cum este, doar cu mijloace artistice și cu anumite exagerări. Cazul invers, o viață care se derulează ca un film, este mult mai rar, dar există. Iată o poveste pe care am găsit-o zilele trecute și care ar putea fi subiectul unui film: viața captivantă a Monikăi Ertl (1937 – 1973). Monika era fiica fostului ofițer nazist Hans Ertl, care și-a petrecut anii cel mai buni în Africa de Nord, alături de Erwin Rommel, pe post de cameraman. Fotograful talentat și nazistul convins fusese partenerul romantic și colaboratorul preferat al celebrei regizoare Leni Riefenstahl. Împreună au produs, printre altele, celebrul film Olympia din 1936. După război, Ertl și-a lăsat în urmă trecutul nazist și a lucrat ca fotoreporter la revista Quick. Dar trecutul i-a rămas o povară și nu a mai avut același succes. Filmul impresionant despre ascensiunea muntelui Nanga Parbat nu a primit Premiul German pentru Film, la care se aștepta. După această dezamăgire, el s-a simțit tot mai desconsiderat în țara lui natală. Dar Hans Ertl a rămas același aventurier. În 1950 a condus mai multe expediții în America de Sud, după care, împreună cu soția și cele trei fiice, a emigrat în Bolivia în 1954.Read more…

Aug 12, 2021 8 comments

„Despre ce nu se uită” – o apariţie editorială recentă

Jul 29, 2021By

Recent am primit o carte care mi-a trezit interesul în mod deosebit: un dialog între profesorul Jean-Jacques Askenasy, de la Universitatea din Tel Aviv, medic specialist de renume internațional în neurologie, membru de onoare al Academiei Române – și scriitoarea Cleopatra Lorințiu, director adjunct al Institutului Cultural Român din Tel Aviv. Este o conversație între doi intelectuali din două generații diferite și de formații diferite. Primul este un profesor israelian originar din România, născut în anul 1929, care a trecut prin perioada Holocaustului ca elev și prin perioada dictaturii comuniste ca student și tânăr medic neurolog, om care a luptat mulți ani pentru a primi aprobarea de plecare și a ajuns în Israel la intervenția fostului premier Golda Meir în 1972, după 12 de ani de așteptare. Vizavi de el se află o intelectuală română născută în anul 1957, care a crescut în condițiile regimului de dictatură comunistă și nu a cunoscut regimul de dictatură legionară și antonesciană în mod direct, cu numai din lecturi, iar după revoluția din decembrie 1989 a funcționat în diplomația culturală românească și a fost căsătorită cu un intelectual evreu din Franța. Read more…

Jul 29, 2021 4 comments

Multiplele fețe ale muzicii de chitară

Aug 12, 2021By

“Nothing is more beautiful than a guitar, except, possibly two.” (Nimic nu sună mai frumos ca o chitară – decât poate două chitare) – Frédéric Chopin. Spre deosebire de vioară și poate de pian, chitara nu este omniprezentă în marile orchestrații sau simfonii, poate cu excepția piesei Concierto de Aranjuez a compozitorului Joaquin Rodrigo, unde și orchestra, nu numai chitara, au un rol important în crearea unei muzici feerice. Cu alte cuvinte, personalitatea chitarei clasice iese în evidență în solouri și majoritatea pieselor celebre compuse pentru chitara clasică sunt pur solouri. Spre deosebire de chitara clasică, chitara jazz sau rock servește nu numai ca instrument pentru solouri, ci și pentru acompaniament, alături de alte instrumente. În acest articol doresc să dezvolt un subiect care mi s-a părut inedit, cel al flexibilității muzicii interpretate pe chitară. Printre altele, mi s-a părut interesant cum se poate interpreta pe o chitară electrică muzică compusă pentru chitara clasică, orchestră sau alt instrument și vice-versa, cum se poate interpreta muzică rock compusă pentru chitară sau o întreagă orchestră rock, inclusiv partea vocală, pe o chitară clasică.Read more…

Aug 12, 2021 8 comments

O jumătate de veac, pentru un minut!

Jul 29, 2021By

Ankie Hacks s-a născut în Olanda la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau ani grei, chiar și pentru olandezi, dar părinții ei s-au străduit să facă în așa fel încât să nu îi lipsească nimic. Este o fată inteligentă, sensibilă, iubește literatura, iar cartea care o impresionează cel mai mult este Jurnalul Annei Frank. Deși Ankie e catolică, visul ei este să vadă cu ochii ei țara în care Anna nu mai apucase să ajungă. în 1969 vede un mic anunț din care află că într-un kibuț din Israel se caută voluntari. Anunțul e însoțit de o poză romantică, cu băieți și fete dansând hora în jurul unui tractor și culegând portocale. „Aici e de mine”, își spune Ankie. Ajunge în kibuț în anul următor. Tractoare sunt prea puține, iar la portocale sunt deja prea mulți, așa că e trimisă la curățat ceapă la bucătăria kibuțului. Peste un an se întoarce în Olanda. Decide că ar trebui să practice un sport. Scrima ar fi o opțiune. E un sport elegant, dezvoltă agilitatea, formează caracterul. Se înscrie la Academia de Scrimă de la Haga. Antrenor îi e un băiat cu ochelari, care vorbește olandeza cu accent străin. „Probabil un balcanic”, gândește ea. Antrenamentele sunt grele, tânărul antrenor, deși politicos, o cam chinuie. La unul din antrenamente, Ankie are o răbufnire: Maspik (destul!), spune ea în ebraică!Read more…

Jul 29, 2021 7 comments