La inițiativa și cu sprijinul fruntașilor sioniști clujeni Chaim Weiszburg, Giszkalay János, Kramer Armin, Knőpfler Bernát și Nossin Mór, la 22 martie 1920 s-a înființat clubul sportiv Haggibor, prima grupare sportivă evreiască din Transilvania. Primul președinte (1919-1944) a fost av. József Fischer, președintele Comunității Evreiești de Rit Occidental (neolog) din Cluj. Au urmat Aladár Stőtter, Vilmos Erős și Ferenc Jámbor. Clubul era un răspuns la necesitatea adoptării de către tineretul evreu a unui mod de viață sănătos, a trezirii conștiinței naționale, a educației în general, idealuri promovate de Uniunea Națională a Evreilor din Transilvania (de sorginte sionistă), înființată în 1918. De-a lungul timpului clubul a avut baze sportive în cartierul Andrei Mureșan, apoi în cartierul Donath. În 1922 clubul Haggibor s-a afiliat Departamentului Transilvania a Uniunii Mondiale Maccabi, care organiza Maccabiadele. La început activitatea clubului se rezuma la o echipă de fotbal. Aceasta a obținut rezultate meritorii în primul campionat orășenesc de după război și apoi în campionatul regional/districtual. Echipele fruntașe din districtul Transilvania au luptat cu cele din districtul Banat (Chinezul și Ripensia). Read more…
Odesa mea
N-am fost niciodată la Odesa. Nu, nu e adevărat! Am fost, acum foarte mulți ani. De fapt am fost și nu am fost. Nu, nu am fost, prima mea vizită în acel oraș va avea loc de abia la anul, în mai. Și totuși, am fost acolo pentru că Odesa face parte integrantă din istoria familiei mele. De-a lungul timpului s-au strâns foarte multe povești și foarte puține date, prea puține pentru a-mi oferi o imagine cât de cât clară a celor întâmplate acum mai bine de un secol, dar totul devine inutil, troppo tardi, pentru că nu a mai rămas nimeni pe care-l pot întreba. Planificata mea vizită la Odesa va închide un cerc, o lungă poveste de familie, care a început acum 150 ani, a continuat în trei țări și s-a încheiat în portul Odesa. Prea multe nu știu despre această saga a familiei mele, dar am senzația ca puținul care îl știu merită consemnat.Read more…
La vita è bella. Amintiri din copilărie și adolescență
Am 68 de ani și sunt un pensionar destul de activ și de curios. Într-o bună zi m-a dus gândul la câteva momente care mi-au rămas încrustate în memorie, momente în care puteam să mor sau care mi-ar fi putut schimba complet cursul vieții și al carierei, dar și scene hazlii și clipe de fericire, satisfacție și bucurie, clipe care au dominat în viața mea. Aș vrea să vă împărtășesc câteva din acele gânduri – desigur că unii dintre cititori au trăit și ei momente asemănătoare. Scriu despre o copilărie și o adolescență fericite, chiar dacă au fost umbrite uneori de sărăcie, riscuri luate de prisos, eșecuri și deziluzii. Eșecurile tinereții le privesc astăzi fără regrete, iar succesele îmi amintesc de o tinerețe fericită a unei generații care poate a cunoscut lipsuri materiale, câteodată chiar foamea, dar se simțea liberă și norocoasă fiindcă nu s-a născut cu mai puțin de zece ani in urmă, pe vremea războiului și a Holocaustului. Povestea mea cuprinde amintiri legate de oameni de toate neamurile și vârstele, mai ales de prieteni, colegi și profesori și de locuri care mi-au rămas întipărite în memorie, în special orășelul meu natal, Marghita, din judetul Bihor. Astăzi Marghita este un orășel frumos și curat, dar pe vremuri era poreclită “Șarghita” (sár în limba maghiară înseamnă noroi).Și totuși Marghita își avea farmecul ei… Read more…
Răsfoind prin Arhivele Kunilor
Una din marile mele plăceri este să-mi pun ochii minții la muncă grea, nu numai să privească, ci să și vadă, căci este mult de văzut și de amintit. Partea delicată este ce să fac cu rezultatele introspecției, să le țin doar pentru mine, sau să le împărtășesc și altora? Depinde. Am constatat că adesea cititorul sau ascultătorul inteligent se ridică deasupra amuzamentului oferit de bârfă, care oricum este de scurtă durată și se concentrează pe învățăturile din experiența altora.Recent am avut timp și interes să explorez mai detaliat viața mea și a familiei mele și să o re-evaluez cu mintea de azi. Am răsfoit albume vechi de fotografii, însemnări, jurnale, scrisori… Cine mai are timp pentru așa ceva?! Sursa cea mai importantă de informații este totuși memoria, care se estompează cu timpul, dar menține și insule izolate de o prospețime surprinzătoare. Am dat recent peste o poză a bunicului meu după tată, Emanuel Kun, pentru noi Mano Otata. Era originar din Transilvania săsească, a locuit la Mediaș și Sighișoara și întreaga familie avea cultura și limba maternă germană. Era un om deosebit, original și foarte întreprinzător. Deși avea o educație formală limitată, era inteligent și avea talent de orator și de leader.Read more…
Intoleranţă
Cele petrecute de curând la Ditrău, unde vreo două sute de oameni cu minţi înfierbântate s-au năpustit asupra muncitorilor din Sri Lanka (în număr de doi) voind să-i alunge din localitate, m-au întristat. Mâhnirea a fost mai profundă și pentru că am înțeles că în primele zile ceilalţi săteni şi autorităţile laice şi ecleziastice au rămas pasive. Pe mine intoleranţa şi ura mă cutremură, pentru că au adus multe tragedii și nu pot să nu mă întorc cu gândul la dramele Holocaustului. Spun drame pentru că fiecare familie de evrei a avut propria dramă şi deşi suferinţele au fost asemănătoare, totuşi fiecare om trecut prin acel iad a trăit propria tragedie, cu urmări care i-au marcat viața. Segregarea este periculoasă când vine vorba despre oameni. În definitiv oamenii sunt fie oameni buni, fie oameni răi, dar şi asta se poate nuanţa. Aş pleca de la ipoteza simplificatoare că oamenii sunt buni, atâta vreme cât nu comit fapte reprobabile, nu încalcă norme de convieţuire civilizată. Ce este sigur este că eu una sunt împotriva oricărei forme de discriminare, a oricărei manifestări de intoleranţă…Acum aş vrea să plasez această discuţie în contextul lecţiilor istoriei din care oamenii nu învaţă decât cel mult selectiv. Mă gândesc la recenta aniversare a 75 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz şi la comemorarea celor 6 milioane de evrei ucişi în Holocaust. Din nou mă refer la evrei, pentru că noi păstrăm memoria colectivă ca formă a eternei neuitări a celor pieriţi în ororile războiului şi alte orori prin care am trecut ca popor.Read more…
Epidemie!
De-a lungul secolelor omenirea a suferit nenumărate epidemii. Cine nu a auzit de Moartea Neagră, epidemia de ciumă care s-a dezlănțuit în Europa pe la 1350, distrugând peste o treime din populația continentului? Nici măcar nu ne putem consola că acestea sunt doar de domeniul trecutului – pe măsură ce oamenii au biruit epidemiile, au apărut altele noi: gripa spaniolă, care a făcut ravagii în Primul Război Mondial, apoi SIDA, coronavirusul care a produs SARS și care și-a făcut din nou apariția… Și toate au lăsat urme în istorie, în cultură, în memoria colectivă. Cele mai multe au fost infecții produse de microbi sau viruși transmiși de la animale la om sau de la un om la altul. Dar au fost și cazuri de intoxicații în masă prin intermediul „pâinii de toate zilele”. Cauza a fost cornul secarei sau ergotul, care se află la originea bolii numite ergotism. Boala exista sub două forme. În ergotismul convulsiv, victima suferea de contracții musculare spastice, înțepenea în poziții ciudate și apoi murea ca urmare a paraliziei mușchilor respiratorii. Mulți aveau halucinații. În ergotismul gangrenos (numit și Focul Sacru sau Focul Sfântului Anton). Primele epidemii de Foc Sacru (sacru pentru că era considerat pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor) au fost consemnate încă înaintea anului 1000 în Franța și în Germania…Read more…
Croaziera
– Ți-am spus să nu luăm oferta acesta de croazieră, spuse Iair, vorbind cu Ilana, soția lui. E prea lungă și am presimțiri sumbre. – Probabil că-ți lipsesc prietenii și meciurile de fotbal, îi răspunse Ilana. Eu sunt încântată, vom avea atât de multe lucruri interesante am văzut! Erau plecați de șaisprezece zile într-o excursie în Orientul Îndepărtat, pe bordul vaporului italian Perla Asiei, împreună cu încă trei mii de turiști din toate colțurile lumii. Erau singurii israelieni. Repartiția cabinelor la același preț s-a făcut în ordine alfabetică a țării de origine și astfel Ilana și Iair au ajuns vecini cu o familie iraniană și cu una din Islanda. În ziua a șaisprezecea ajunseră la Yokohama, dar în loc să coboare pentru a vizita orașul, la bordul vasului s-au urcat mai mulți japonezi îmbrăcați în haine de protecție și i-au anunțat că toți pasagerii vasului Perla Asiei sunt în carantină pentru o perioadă de paisprezece zile, nu au voie să părăsească vasul și sunt rugați să stea în cabinele lor. Ilana și Iair n-au prea urmărit emisiunile de știri și nu știau despre proporțiile epidemiei cu noul tip de coronavirus CoViD 19.Read more…
Mesaj de pe insulă
M-am întors recent, în plină ”criză coronariană”, după un periplu de aproape o lună, dintr-o croazieră în Marea Caraibilor, la care am pornit cu un oarecare scepticism, dar pe care spre finalul ei, am apreciat-o cu entuziasm ca fiind una din cele mai captivante călătorii și experiențe umane la care am participat. Am navigat consecutiv pe două vapoare (ale aceleiași companii – “Holland America Line”) cu care am străbătut ”în lung și lat”, extraordinara ”mare a piraților” înghesuită între cele două oceane uriașe ale lumii, Atlanticul și Pacificul, unite în sfârșit după (probabil) miliarde de ani, prin geniul și forța oamenilor. Am ajuns, parcurgând (cu un vapor și un autobuz) istmul Panama, pe coasta Pacificului, unde am parcurs apoi (pe jos) o istorie de jumătate de mileniu. Un oraș colonial spaniol din secolul XVI alături de o super metropolă americană din secolul XXI. Ambele poartă numele (cândva proscris!) de Panama. În ajunul zilei în care am apucat să împlinesc 85 de ani, am ajuns pe insula Barbados, una din insulele arhipelagului Antilelor Mici. Read more…
Casa Hansen, vechea leprozerie din Ierusalim
În literatura medicală lepra este denumită boala Hansen în cinstea medicului norvegian G.A. Hansen care a elucidat cauza îmbolnăvirii, o infecție cu un microb asemănător cu cel al tuberculozei. Până atunci au circulat diverse teorii fanteziste, că boala s-ar datora unor „miasme” sau că ar fi ereditară. Este adevărat că boala apare adesea la mai mulți membri ai aceleiași familii, dar faptul că ei se află în contact apropiat favorizează transmiterea. (Ereditară ar putea fi totuși rezistența scăzută la infecție.) Se pare că lepra este una din cele mai vechi boli ale omenirii. Bolile foarte virulente, care ucid în câteva zile, ca de exemplu ciuma, se pot propaga numai în populații mari și mobile. Omul preistoric trăia în grupuri mici și relativ izolate – chiar dacă un om se infecta cu ciumă, grupul lui era distrus și răspândirea ciumei era oprită. În schimb lepra progresează extrem de lent. Primele simptome pot apărea la zece, sau chiar douăzeci de ani de la infectare. Iar bolnavul poate ajunge la adânci bătrânețe, ceea ce lasă microbului destul timp pentru a se răspândi. Cum erau gestionate cazurile de lepră în zorii istoriei putem afla din Vechiul Testament – Leviticul, cap. 13-14. În Ierusalimul secolului al XIX.-lea, aflat În orașul aflat la periferia Imperiului Otoman situația nu se deosebea prea mult de cea descrisă în Levitic – câteva zeci de leproși locuiau în colibe aflate în afara Porții Sionului și trăiau din cerșit…Read more…
Succese, avansări şi amintiri triste în 20 de ani de carieră…
Noua mea funcție în Haifa mi-a asigurat – într-un colectiv dominat de absolvenți ai unor universități americane şi israeliene de elită – trecerea cu buretele peste păcatele mele ereditare (ca să spun aşa), cum ar fi: studiile făcute în România, ivritul negramatical cu un incurabilul accent valah şi lipsa unor grade de colonel în rezervă, atât de importante pentru avansare în Ţara Sfântă. La graţierea “tarelor” amintite mai sus au contribuit lipsa totală de inhibiţie cu care, în diverse faze, am susţinut în faţa yankeilor soluţii tehnice ieşite din comun, un număr de lucrări prezentate la conferinţe internaţionale, precum şi titlul american de Certified Engineer – toate la un loc constituind o vopsea made în UȘA, aplicată peste materialul uman de bună calitate (zic eu) sosit cu Tarom-ul la aeroportul Ben Gurion, în ianuarie 1980.Read more…
Din nou despre Muzeul Evreimii Clujene
Toată aprecierea pentru autorul unui articol în care ni se vorbea despre „Un viitor muzeu al evreimii clujene”. Nu-mi este foarte clar de ce semnatarul nu m-a contactat pentru o mai temeinică documentare și înlăturarea unor aspecte eronate, motiv pentru care mi-am permis să intervin acum, pentru o mai corectă informare a cititorilor și aducerea unor precizări legate de acest proiect. Voi începe simplu, folosind și două citate din articol, care de altfel m-au făcut să intervin. Să începem cu primul: „… s-au vehiculat, oarecum neorganizat, numeroase păreri, idei, schițe de proiect, chiar și unele ambiții personale. Dar totul a rămas la nivelul discuțiilor și nu s-a născut un proiect implementabil, ale cărui lucrări pregătitoare s-ar fi desfăşurat în paralel cu reabilitarea sinagogii.”Read more…
Evreii din Transilvania ca minoritate mică în cadrul unei minorități mari
În numărul precedent al revistei BAABEL a apărut un articol scris de George Vigdor, referitor la problema apartenenței și identității lingvistice a evreilor din Transilvania.Articolul a trezit o adevărată dezbatere, în cadrul căreia au apărut numeroase comentarii interesante. Deși nu sunt ardelean, nici nu sunt specialist în istoria Transilvaniei și a evreilor din această provincie istorică, am trimis (totuși) un comentariu modest. Întrucât acest comentariu era prea lung, mi s-a propus publicarea lui ca articol. Am acceptat bucuros și am optat pentru ca articolul să fie scris sub forma unei scrisori deschise către domnul George Vigdor. Stimate domn Vigdor,
Articolul Dvs. este interesant din punct de vedere publicistic, dar și din punct de vedere sociologic. Vă felicit pentru el. Sunt regățean, gălățean; totuși am câteva mici observații.Read more…
Mitul Ardealului furat
Declarația președintelui Klaus Werner Iohannis a stârnit furia tuturor maghiarilor din Transilvania – o raritate în cadrul comunității. Mânia, vehemența și pasiunea președintelui, vocabularul și expresivitatea cuvintelor evocă un caz de manual pentru discursuri populiste. Așa cum majoritatea cetățenilor de rând nu știu ce se întâmplă în spatele scenelor politice, nici eu nu înțeleg exact ce se pregătește pe plan extern și intern, ce fel de strategii politice sunt prevăzute de Viktor Orbán, de PSD sau de PNL. Sunt de acord că propunerea legislativă despre autonomia teritorială a fost inutilă, neavând absolut nicio șansă constituțională. Ceea ce mi s-a părut șocant sau chiar trist, era însă reîntoarcerea țapului ispășitor istoric, inamicul mitic, comun: ungurii care fură Ardealul. Nu în discursul unui vecin, nu într-o postare privată, personală, ci în discursul oficial, prezidențial. Cum am ajuns aici iarăși? Este un an greu. Foarte greu. Centenarul tratatului de la Trianon, 30 de ani de la incidentul din Târgu Mureș, ”epidemia secolului”, an electoral și catastrofă economică.Read more…
Bani albi pentru zile negre – o expresie perimată?
Cele de mai jos s-au petrecut în decembrie 1973 (o precizare: vă rog să nu vă speriați, eu nu-l copiez pe Caragiale și nu încep de la `48!), cam două luni de la încetarea focului pe frontul egiptean, declanșat de Războiul de Yom Kippur. N-am idee cum de s-a aflat ”în mahala” că am primit ordinul de chemare sub arme, eu, ole hadaș, doar de un an și jumătate în Israel, dar probabil că așa circulă zvonurile, unele adevărate și din ce în ce mai multe fake news, în zilele noastre. Pe scurt, într-o seară friguroasă de așa-zisă iarnă israeliană, am auzit o bătaie în ușă. Surprins – cine era să ne caute la ora aceea – am deschis și m-am trezit că în fața mea se află o corpolentă doamnă (în termeni medicali aș diagnostica-o azi ca morbid obese), îmbrăcată toată în negru, care mi s-a prezentat: Dna Malchiel. –Dle doctor, am auzit că în curând plecați la armată…Știți că în nord mai sunt lupte, se duce aşa-numitul război de uzură (bineînțeles că termenul ebraic mi-era complet necunoscut, dar eu eram curios să știu ce vrea de la mine, deci n-am întrebat nimic), și s-ar putea – a continuat doamna în negru – să ajungeți acolo pe front…Oare sunteți sigur că vă veți întoarce viu acasă?! Să vă spun de ce întreb: aveți soție și copil și îmi închipui că și mașcantă (credit ipotecar) și trebuie să vă întrebați cum se va descurca familia fără dvs…Am venit să vă propun o asigurare de viațăRead more…
„Capitolul lipsă” – cartea unei profunde decepții
Recent, la Editura Corint, a apărut poate cea mai interesantă scriere de până acum a unui autor de origine română care trăiește în Israel: Capitolul lipsă, de Miriam Yahil-Wax. Ea nu face parte din pleiada cunoscuților scriitori israelieni-români care scriu în limba română și care-și editează cărțile mai ales în România. Chiar dacă nu e sabră, dat fiind faptul că a emigrat de mic copil în Israel, limba ei maternă este mai degrabă ebraica, așa a și fost scrisă cartea, tradusă apoi în engleză și din engleză în română. Pe jumătate orfană, Miriam nu și-a cunoscut niciodată tatăl, ea se născuse în România, cu doar câteva zile înaintea decesului acestuia într-un sanatoriu TBC. Mai aflăm din carte și altceva. Nu numai că ea nu și-a cunoscut tatăl dar, spre stupoarea ei, după cercetări îndelungate care reprezintă trama cărții, și-a dat seama că nimeni nu l-a anunțat că i s-a născut fiica, scrisoarea mamei ei fiind trimisă câteva zile după moartea lui. În copilărie și adolescență autoarea știa atât de puține detalii despre tatăl ei, încât pur și simplu nu-l putea numi ”tată”, el îi apărea ca un personaj misterios, cu multe secrete. Explicația e simplă: perioade întregi din viața lui i-au rămas necunoscute, nimeni nu i-a povestit tocmai despre acei ani, determinanți pentru viața ambilor părinți, când ei s-au căsătorit. Mânată de curiozitatea de a-și cunoaște mai bine rădăcinile, Miriam Yahil-Wax s-a lansat într-o îndelungată cercetare și documentare și a reușit să refacă din mii de frânturi, jumătăți de frază, povestiri întrerupte, scrisori, fotografii, jurnalul mamei și alte surse, istoria tatălui, mai bine zis a familiei ei. Originalitatea Capitolului lipsă este dată de secretul despre care familia nu a vrut să-i vorbească și pe care autoarea l-a descifrat – faptul că tatăl a fost un comunist ilegalist, apropiat de gruparea Anei Pauker, condamnat la închisoare…Read more…
O țară mică cu două probleme, una majoră și alta nu prea…
Cu speranța că cititorul nu s-a plictisit de subiect, îmi permit să continui expunerea situației Republicii Moldova de azi, și în primul rând să prezint, oarecum pe scurt, cele două probleme geopolitice cu care se confruntă (și uneori se înfruntă!) Moldova ca entitate națională, politică, etnică și geografică. O precizare de început. Nu am nicio îndoială, cuvântul Transnistria va trezi în memoria multora imaginile tragediei evreilor basarabeni, bucovineni (și o parte a celor pe care Holocaustul i-a găsit în nordul Moldovei românești) în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Lagărele de concentrare înființate de guvernul antonescian la est de Nistru s-au transformat foarte repede în lagăre de exterminare și care chiar dacă nu aveau camere de gazare sau crematorii, au devenit morminte pentru aproximativ 130.000 evrei (printre care bunica mea, mama tatei), o bună parte a victimelor fiind evrei ”autohtoni”, adică transnistrieni, al căror număr înainte de război era nu mai puțin de 300.000. Dar nu la acest tragic aspect doresc să mă refer în cele ce urmează, ci la evoluția acestei bucăți de pământ în ultimele două secole, evoluție de o importanță covârșitoare pentru actuala situație a Republicii Moldova. Povestea Transnistriei este prea lungă pentru a fi expusă în întregime aici. Voi începe cu anul 1924, anul în care Stalin, mai mult decât enervat de pierderea Basarabiei, unită în 1918 cu România creează la est de Nistru, în Transnistria istorică, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), declară capitala ei ca fiind Chișinău, dar provizoriu o stabilește la Balta (după unii, la Tiraspol).Read more…
Tortura pe înţelesul tuturor
Am observat de la o vreme că în discuții în presa şi în mediul academic din România exista o anumită nostalgie pentru anii de după “eliberarea de sub jugul fascist”, anii lui Dej şi ai îndepărtării tactice de sovietici, tratându-i cu o anumită deferență şi un fel de înțelegere, susținând uneori că acelea erau “vremuri grele, cu metode brutale, dar necesare”. Însă realitatea, așa cum am trăit-o eu şi contemporanii mei, era complet diferită. De aceea, în mod excepțional, voi înlocui comentariile mele legate de acest subiect, cu recomandarea de a citi cartea lui Florin Pavlovici, “Tortura pe înțelesul tuturor”. Într-un fel este un curs de inițiere în studiul torturii comuniste din timpul lui Dej sau, în termeni academici, “Tortura 101”. Pentru înțelegerea cititorilor, Florin Pavlovici nu a fost numai unul dintre cei mai talentați, poate chiar cel mai talentat scriitor / gazetar produs de Facultatea de Ziaristică, dar în primul rând a fost un OM de o cinste, atitudine morală şi demnitate fără egal printre cei pe care i-am cunoscut în acele vremuri teribile. Read more…
Prin înlocuirea premierului Edouard Philippe, Macron vrea să scape de singurul său rival politic la viitoarele alegeri prezidențiale
”Proiectul cu care m-am prezentat în 2017 și pe baza căruia francezii m-au ales, rămâne în continuare politica mea. Dar trebuie să se adapteze tulburărilor internaționale și crizelor prin care trecem: trebuie schițată o nouă cale”. Sunt cuvintele pe care președintele Franței le-a scris pe Twitter în ajunul schimbării premierului și guvernului francez. Sigur, ce a spus Macron este adevărat. Franța trece de cel puțin un an și jumătate prin multiple crize politice, sociale și economice, la care s-a adăugat și epidemia de coronavirus și țara a fost puternic afectată. Dar toate acestea nu ar justifica schimbarea celui mai popular om politic francez, premierul Edouard Philippe. Schimbarea lui Philippe cu noul premier Jean Castex, primarul unei mici localități din Pirinei, un tehnocrat, apropiat dar nu membru al puterii, cu calități organizatorice indubitabile, dar lipsit de carismă, se explică de către o parte din analiști prin temerea președintelui, a cărui popularitate este în scădere vertiginoasă, de a avea lângă el în persoana premierului la prezidențialele din 2022 un viitor concurent susținut de francezi. Read more…
Amintiri din Tirol
Am intrat pentru prima oară în fantastică lume alpină din Tirol într-o vară fericită, când împreună cu soția și fiii noştri, am aterizat cu Arkia pe micul aeroport din Innsbruck, privind entuziasmat imaginile care ne aminteau (la altă scară) trecutul nostru turistic petrecut cu ani în urmă pe Valea Prahovei. Depășim lacul Ziller, orășelul Bruck și șoseaua întră în Fuschertal, un defileu larg a cărui vedere taie respirația, chiar și a celor mai puțin pasionați de natură. Am intrat pe magnifica autostradă alpină, alăturându-ne celor peste 50 milioane de vizitatori care din 1935 au traversat cea mai faimoasă șosea alpină din Austria. Ajungem la Ferleiten unde plătim intrarea în Hohe Tauern National Park și continuăm ascensiunea emoțională a acestei zile de neuitat.Read more…
Legendarele partide de rummy ale doamnelor orădene de odinioară
Doamnele respectabile din comunitatea maghiaro-evreiască se întâlneau cu regularitate la câte o partidă de Rummy întruna din casele lor particulare. Acolo se aduna societatea cea mai selectă, iar clinchetul vesel al pietrelor multicolore nu era decât un pretext. Scorul final nu avea mare importanță, mult mai mult conta plăcerea de a participa și atmosfera creată în această societate aleasă. Jocul era desigur prilej de distracție, dar și fundal pentru desfășurarea unei complexe dinamici de grup dintre cele patru sau mai multe participante. Gazda responsabilă de evenimentul respectiv punea la dispoziție nu numai sufrageria și ustensilele de joc, ci și talentul ei culinar. Platouri cu mici gustări apăreau pe mese, discret, fără a intra în conflict cu piesele jocului. Când doamnele soseau rând pe rând, salonul se înviora de culorile costumelor „de ocazie” purtate mai rar, care emanau un miros de parfum amestecat cu naftalină. Apoi începea un ritual al complimentelor tipic feminine. Doamnele nu mai pridideau a se minuna și a lăuda una pe cealaltă – așa se alimenta moralul înainte de joc și se încălzea atmosfera. Read more…