Am primit permisul de circulație destul de târziu, la 38 de ani. În România nu aveam mașină, așa că am început să conduc abia la doi ani după primirea carnetului și la un an de la sosirea în Israel. De atunci am avut de-a face cu polițiștii în situații mai mult și mai puțin plăcute. Pentru a ajunge la parcarea pieții din Beer Sheva, trebuie să faci un ocol mare, cu toate că există un drum mai scurt, dar strada aceea e rezervată mijloacelor de transport în comun. De câteva ori am scurtat drumul și am trecut pe unde era interzis, fiind foarte mulțumit de soluția minunată pe care am am găsit-o pentru parcare rapidă. Nu-mi amintesc dacă nu am văzut sau am făcut doar abstracție de semnul de circulație. Cert este că într-una din zile m-a oprit omul ordinii. “Ce semn de circulație ai observat la începutul străzii? ” m-a întrebat. Adică ce semnificație i-ai dat semnului respectiv? L-am privit nedumerit. Parcă văzusem o tablă în alb și albastru. “Drapelul Israelului”, i-am răspuns cât se poate de serios.Read more…
Mai cu noroc, mai cu ghinion…
După vorba unor înțelepți, „omul sănătos este un bolnav care încă nu a fost la doctor.” Și când se întoarce de la doctor, abia atunci începe frământarea. De obicei prima reacție la primirea unei vești proaste este neîncrederea. „Nu se poate!” Apoi omul caută să se sfătuiască cu un alt doctor, în speranța că vestea proastă se va dovedi o greșeală. Uneori se întâmplă o minune și în opinia celui de-al doilea doctor totul e în regulă, iar omului nu-i rămâne decât să-l ocărască pe doctorul neglijent și incompetent care i-a dat un diagnostic fals. Dar dacă nu era fals? Pentru a afla adevărul e nevoie de o a treia opinie. Numai că cel puțin în Canada acest lucru nu este posibil. De ce? O instituție sau un doctor ar putea fi jignit sau discreditat, ceea ce ar fi inacceptabil într-o societatea unde domnește corectitudinea politică. Totul este documentat și niciun doctor nu ar pune la îndoială acțiunile unui coleg, mai ales că ar putea avea nevoie de ajutorul lui pentru a ieși basma curată când face el însuși o greșeală. ..Unul din rezultatele soției mele a fost „suspect”. De regulă ar fi trebuit să înceapă imediat chimioterapie și radiații, apoi să se întoarcă la o nouă consultație. Suna ca un coșmar. Era timpul să plecăm, dar încotro? Depinde. Am luat avionul și am plecat în Croatia, un loc excelent dacă unii dintre cei mai buni specialiști îți erau prieteni, colegi sau foști studenți. Read more…
Președintele Trump pus sub acuzare
Președintele american poate fi îndepărtat din funcție de către Congres (ramura legislativă a guvernului), care îl pune sub acuzare pentru abateri grave în activitatea sa. Cazul se dezbate pe rând în cele două camere ale Congresului – Camera Reprezentanților și Senat. De curând, după dezbateri aprinse, Camera Reprezentanților, dominată de democrați, a votat să să pună sub acuzare pe președintele republican Trump. Este posibil ca votul din Senat, dominat de republicani, să nu fie în defavoarea președintelui, care își va menține în continuare funcția. Membrii Congresului fiind în majoritate avocați de meserie, să lăsăm deoparte argumentele avocățești cu ajutorul cărora ei justifică afilierea la poziția partidului de care aparțin (democrații, sunt pro- iar republicanii anti-acuzare) și să judecăm obiectiv faptele, fără a le separa de realitate.Read more…
Cu răbdare frunza dudului se face mătase (Din ciclul dedicat Bunicului)
Eu nu auzeam proverbe de la bunicul meu, cel mai răbdător, calm şi liniştit om de pe pământ, ci poveşti. Mi le şi explica în mod empiric, demonstrând totul cu obiecte, plante şi animale pe care le aveam în jur. De pildă, atunci când mi-am pierdut răbdarea, chinuindu-mă să ţin creionul fără să-mi alunece din mâinile neîndemânatice, s-a uitat la mine cu multă dragoste şi mi-a promis că voi reuşi să înving această condiţie, iar când l-am întrebat cam neîncrezătoare de unde ştie, mi-a zâmbit: „pentru că omul scrie şi desenează cu mintea, nu cu creionul.” Când vei avea în minte o imagine clară despre ce vrei să scrii sau să desenezi, vei găsi o cale cum să te descurci cu restul.” Bunicul mi-a spus că un copil vine pe lume ca un sâmbure primit cadou de peste mări şi ţări. Nu ştii ce plantă va creşte din el şi la ce va fi bună, dacă nu-i acorzi grija şi timpul necesar pentru a se dezvolta. Dar un lucru e sigur: nu există sâmbure în care să nu fie ascunsă o plantă întreagă. Şi mi-a spus povestea unei fetiţe care a învăţat de la pisica din vecini cea mai importantă lecţie din viaţa ei: răbdarea şi încrederea în propriul destin.Read more…
Pe întinderi pitorești de apă
Aceste rânduri au ca obiect câteva întinderi pitorești de apă peste care am trecut în diverse perioade ale vieții: Parcul Carol (1968), Cișmigiu (1960), Herăstrău (1961), Snagov (1962), Litoralul Mării Negre (1963), Bosfor (1972), Marea Caspică (1968), Râul Moscova (1960), Dunărea de la Galați la Brăila (1978), Lacul Lugano (1983), Königssee (1983), Golful Chesapeake-Baltimore (1987), San Francisco Bay (1988), Seattle (1988), New-York (1988), Sena (1990), Sognefjord şi Geirangerfjord (1991), Veneția (1984), Amsterdam (2009), Grundelsee (2011), Guadalquivir (2002). La vârsta de aproape 11 ani, absolvent al școlii primare, am călătorit singur din Ploiești la București! Tatăl meu (z.l.) m-a condus până la Gara se Sud. Ajuns în Gara de Nord a Capitalei, conform instrucțiunilor primite acasă, am luat tramvaiul 15 și am coborât în Piața Națiunii. Întrebând câțiva trecători, am ajuns pe strada Cuza Vodă, unde locuia sora mamei. A doua zi m-am dus singur în Parcul Carol I, aflat nu departe, am luat o barcă, vâslind cu plăcere pe lac. Adesea povestesc acest episod temerar nepoților mei, când îi aduc de la școală…Read more…
Principiul şeptimilor
Este în toi dezbaterea privind structura anului şcolar 2020-2021. Zeci de ani anul şcolar a avut o structură trimestrială, dar – în perspectiva aderării la Uniunea Europeană – începând din 1998 anul şcolar a fost împărţit în două semestre. Trecând în revistă structurile anilor şcolari, observăm că doar anul şcolar 2004-2005 a avut vacanţă de primăvară, nu vacanţă pascală. În rest, toate vacanţele sunt legate de viaţa religioasă, ceea ce înseamnă că, de cele mai multe ori, structura anului şcolar diferă de la un an la altul. De ce? Suntem cumva un stat religios? Contează mai mult sărbătorile religioase decât stabilitatea alcătuirii unui an şcolar? Părerea mea este că nu. Ca urmare propun o structură care să nu fie influenţată de modul cum cad sărbătorile religioase de-a lungul unui an.Read more…
Acuzaţie: Calomnia de omor ritual într-un oraș american
“În 22 septembrie 1928, într-un orășel al statului New York, aproape de granița cu Canada, a dispărut o fetiță de patru ani”. Așa începe cartea istoricului Edward Berenson de la Universitatea New York The Accusation: Blood Libel in an American Town. Abia spre sfârșitul cărții vom afla despre soarta surprinzătoare a fetiței; dar cartea nu spune povestea ei, ci povestea condițiilor istorice care au putut, la doar câteva ore după dispariția copilului, să-i ducă pe orășenii din Massena, poliția statului și chiar pe primarul localității, la presupunerea că a fost răpită și ucisă de evrei într-un omor ritual, fenomen supranumit uneori ¨calomnie de sânge¨.Read more…
Cum îţi începi anul…
Am renunțat, de câțiva ani buni, să îmi încep anul nou cu „rezoluții”, cu ambiții de moment – create şi propulsate de energia celor din jur şi a apropierii unei pagini noi şi semnificative de calendar -, ambiții care arata bine pe hârtie dar sunt goale de motivație reală, perseverenţă şi dorința. Ca pentru mai toată lumea, ianuarie a fost şi pentru mine un simbol al momentului în care puteam apasă butonul „reset-reboot” al vieţii. O modalitate de a lăsa în urmă toate chestiile negative care se întâmplaseră în anul dinainte şi de a reîncepe de la zero, tabula rasa. O perioadă am ținut chiar şi un jurnal; în primele zile ale fiecărui an începeam câte un carnet nou, în care îmi sumarizăm – la fel ca Bridget Jones – cum mă simțeam, ce gânduri aveam şi făceam o listă a ce îmi doream să fac/ să nu fac în noul an. ntr-un an, mi-am dorit iubire şi o relație echilibrată, matură, hrănitoare şi caldă – de fapt, să întâlnesc pe cineva total diferit de narcisiştii, workaholicii, playboy-ii, mitocanii şi imaturii întâlniți în anul anterior. Într-un alt an, m-am hotărât sa renunț la diete şi la urmărirea cifrelor de pe cântar, pentru că mă săturasem de urmărit calorii, negociat fiecare ecler, refuzat orice fel de mici plăceri gurmande, justificat celor apropiați de ce mănânc ce mănânc/ cât mănânc/ când mănânc. Fuck it, mi-am zis acum câțiva ani…Read more…
“Aici s-a murit pentru libertate”
Noi nu ştim să ne gestionăm istoria. Am ratat un important “mit fondator” (G.M. Tamaş) al României democratice: Revoluţia română. Orice popor ar fi ştiut să-şi forjeze o istorie glorioasă, plecând de la o sângeroasă revoltă populară, cu peste 1.100 de morţi şi 3.300 de răniţi, cu eroi tineri (“decreţei”, copiii nedoriţi care şi-au omorât “părinţii”), cu lupte de stradă împotriva unei dictaturi nemiloase. În toate ţările comuniste nu s-a tras un singur foc şi nu a fost înregistrat nici un mort, nici un rănit. La noi, comunismul s-a instaurat sângeros şi s-a prăbuşit sângeros.
Am transformat Revoluţia română (confiscată la final de activişti şi securişti din eşaloanele 2-3), dintr-un eveniment glorios de mândrie naţională, într-unul de jenă naţională (ca o boală venerică). Am transformat-o într-un fel de lovitură de palat ruşinoasă, realizată, chipurile, de ruşi, de unguri, de Securitate, de KGB, de CIA, de oricine, numai de cetăţenii români nu. S-a ajuns, de fapt, să se sustină teoria lui Ceauşescu insuşi: “lovitură de stat” plus “agenturili străine”. Asistăm la o nouă formă de negaţionism.Read more…
30 de ani
Aveam impresia că „Epoca de Aur” avea să ţină o veşnicie. Cultul deşănţat al personalităţii ceauşeştilor şi minciunile gogonate privitoare la realizările regimului mă îngreţoşau. Nu dădeam drumul la televizor, iar la radio ascultam doar „Cotele apelor Dunării”, care erau singurele informaţii reale. (Parcurgeam cu ochii minţii graniţele scăldate de Dunăre şi auzeam aceleşi informaţii repetate în limba franceză). Învăţaserăm să citim printre rânduri şi să înţelegem din aluzii, să ascultăm şi să spunem (cu bravură) bancuri despre Ceauşescu şi regim, dar curajul nostru, al majorităţii covârşitoare a populaţiei, se rezuma la atât. Doina Cornea trăia la Cluj, ştiam unde locuieşte şi că locuinţa ei era supravegheată zi şi noapte, dar parcă era într-o altă lume… Câţiva clujeni se împotriviseră politicii de oprimare a culturii maghiare. Dar nici eu şi nici alţii din anturajul meu nu au avut curajul de a se alătura acestor mişcări…Schimbările din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, ne încurajau să sperăm că ceva se va schimba şi în România. În naivitatea mea, credeam că lucrurile se vor petrece chiar la Congresul XIV, în noiembrie 1989. Dar nu s-a întâmplat absolut nimic! Read more…
Identitatea evreiască în zilele noastre
Care este identitatea contemporană evreiască? Mi-am pus această întrebare după recunoașterea evreimii și iudaismului ca popor și nu numai ca religie, de către președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump.Desigur, pentru mine această chestiune este diferită. Pentru un evreu cetățean israelian, chestiunea identificării nu este aceeași ca pentru un evreu din afara Israelului. Deși chiar pentru evreii cetățeni ai Israelului, care s-au născut în altă țară, au emigrat în Israel, dar păstrează cultura țării de origine și limba lor maternă, unii chiar și cetățenia ei, identificarea este dublă sau chiar triplă. Alt aspect este cel al apartenenței religioase. Mă refer la evreii care păstrează tradiția iudaică și sunt devotați iudaismului. Dar ce se întâmplă cu cei complet laici? În privința celor care trăiesc în statul Israel, unii nu-și pun această problemă, afirmând că ei sunt ”israelieni”, evitând chiar să-și afirme apartenența comunitară, respectiv la țara de origine. Înțeleg această părere, o accept, o respect, deși eu personal păstrez o identitate culturală triplă: israeliană, evreiască, românească. Read more…
Povestea unei cărți
De mulți ani în biblioteca noastră se află o carte foarte neobișnuită care are o poveste extrem de interesantă. Este vorba de o culegere a lucrărilor marelui istoric evreu Iosephus Flavius (37 – cca. 100 e.n.), în traducere olandeză. Cartea a fost tipărită la Amsterdam în anul 1665. S-ar putea crede că este o raritate și ca atare e foarte valoroasă, dar nu este așa. Cărți asemănătoare pot fi găsite fără mare dificultate în anticariatele din Olanda, la un preț acceptabil. Motivul e simplu: în Olanda protestantă oamenii erau încurajați să nu se bazeze numai pe cuvintele predicatorilor, ci să citească ei înșiși Biblia. În fiecare casă se găsea câte o Biblie. Și cum între sfârșitul Vechiului Testament și începutul Noului Testament este un decalaj de vreo șase secole, cei interesați să afle care a fost „istoria lumii” în acea perioadă, îl citeau pe Iosephus Flavius. Lucrările lui s-au bucurat de o foarte mare popularitate în țările protestante. De pe pagina de frontispiciu aflăm că volumul este dedicat preaonoratului domn Schout (primarul orașului Dordrecht) și preaînțeleptului domn Nicolaus Tulp (membru în parlament și fost primar al orașului Amsterdam). Da, este același dr. Tulp care predă „Lecția de anatomie” a lui Rembrandt! Read more…
Odesa mea
N-am fost niciodată la Odesa. Nu, nu e adevărat! Am fost, acum foarte mulți ani. De fapt am fost și nu am fost. Nu, nu am fost, prima mea vizită în acel oraș va avea loc de abia la anul, în mai. Și totuși, am fost acolo pentru că Odesa face parte integrantă din istoria familiei mele. De-a lungul timpului s-au strâns foarte multe povești și foarte puține date, prea puține pentru a-mi oferi o imagine cât de cât clară a celor întâmplate acum mai bine de un secol, dar totul devine inutil, troppo tardi, pentru că nu a mai rămas nimeni pe care-l pot întreba. Planificata mea vizită la Odesa va închide un cerc, o lungă poveste de familie, care a început acum 150 ani, a continuat în trei țări și s-a încheiat în portul Odesa. Prea multe nu știu despre această saga a familiei mele, dar am senzația ca puținul care îl știu merită consemnat.Read more…
Undeva în Europa
Într-o zi de salariu, Wolfgang Bruck, maistru la Uzinele Siemens din Berlin, a intrat într-un magazin de aparate electrice. Era în 1930, cu două zile înainte de Crăciun, și s-a hotărât să cumpere un aparat de radio, cadou pentru toată familia. Soția Helga şi copiii Erich şi Kristina se vor bucura deopotrivă de darul acesta, s-a gândit el. Alegerea a căzut pe un radio Siemens, care avea o scală luminată, cu o mulţime de posturi trecute pe ea, un difuzor mare și un ochi magic, verde, care semnala dacă te apropiai de postul căutat. Vânzătorul l-a asigurat că a ales bine, era un aparat modern, durabil şi cu sunetul clar.Wolfgang era încântat de noul radio, putea asculta știrile acasă, nu numai la difuzorul uzinei și, mai ales, putea asculta muzică simfonică. În 24 ianuarie 1933 l-au ascultat cu toții la radio pe Adolf Hitler, noul cancelar al Germaniei, vorbind de la Reichstag despre noua politică a țării și despre ideologia nazistă. Familia Bruck era încântată de noul lider al Germaniei și de programul său. Membrii familiei Bruck au avut parte de multe transmisii radiofonice de neuitat: Olimpiada de la Berlin din 1936, concerte dirijate de Wilhelm Furtwängler și Herbert von Karajan (cei doi mari dirijori germanI care au făcut pact cu naziștii) precum și tiradele capului propagandei fasciste, Goebbels, despre ”glorioasa armată germană”.Read more…
Cugetări, opinii și fapte
Citesc cu mult interes revista electronică Baabel, găsind în ea articole informative, care stimulează gândirea, cât și opinii personale interesante.Am dat de articolul lui George Farkas Premiul Nobel contra păcii. La început credeam că s-a dat Premiul Nobel unui fizician sau chimist, pentru niște descoperiri care ar putea lărgi și mai mult infernala capacitate a omenirii de a distruge civilizația. Am citit de mai multe ori articolul și am făcut adnotări pe margine cu creionul.Prima surpriză a fost că e vorba de Premiul Nobel pentru literatură, acordat unui scriitor, poet și activist politic austriac, Peter Handke. Am citit în Enciclopedia Britannica o trecere în revistă a operei lui Peter Handke și nu am găsit chemări la război, ură de rasă, genocid sau altceva asemănător. Peter Handke pare un scriitor care pune sub semnul întrebării multe din ideile acceptate drept “corecte”. De obicei asemenea scriitori sunt de avangardă și stimuleaza gândirea. Printre ei i-aș include pe Hemingway, Gore Vidal și Saul Below. Enciclopedia Britannica conchide: ”Nota dominantă a scrierilor sale este că limbajul cotidian, realitatea zilnică și rațiunea care le acompaniază au un efect limitator și destructiv asupra oamenilor și accentuează un dedesubt irațional, confuz și chiar dement.” Deci opera literară a lui Peter Handke nu conține nimic care ar putea fi înțeles ca un atac la adresa păcii, o chemare la război sau ură de rasă.Read more…
Piftia – un deliciu al meselor de Crăciun și de Anul Nou
”Talentele” mele de bucătăreasă s-au afirmat oarecum târziu – la vreo doi ani după ce m-am căsătorit (deci la 26 de ani). Când soțul meu m-a cerut, l-am informat imediat că nu știu să gătesc decât cafea, omletă și papricaș de vițel, acest ultim fel l-am învățat de la bunica mea. La declarația mea, soțul meu a spus cu mândrie:”eu nu mă însor cu o bucătăreasă”. S-a stabilit că vom angaja o femeie permanentă și gospodăria va fi supravegheată de soacra mea. Numai că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. În trei luni am dat faliment. Din salariul meu de începătoare – lucram doar de doi ani – dădeam o mare parte pe lecții de engleză și franceză și o parte mamei, pe care am adus-o la București, spunând că noi, fratele meu și cu mine, o vom întreține. Până a primit buletinul de București – și aceasta a durat vreo trei ani – nu a putut să se angajeze. Așa că din salariul soțului meu trebuia să acoperim toate cheltuielile casei, femeia și soacra mea, care nici ea nu avea niciun venit. La un moment dat ea s-a plictisit de grijile gospodăriei și ne-a spus: ”mergeți la cantină, iar duminică la mama ta”. Ne-am conformat, în fond eram obișnuiți cu cantina, eu găsisem una foarte bună, a soțului meu era mai proastă, iar duminicile luam tramvaiul și mergeam la mama. Dar de la o vreme, mai ales iarna, nu ne-a mai venit să plecăm de acasă și atunci m-am apucat de gătit…Read more…
Încălzește-mi două sarmale, te rog!
Zilele astea s-au împlinit cinci ani de când hoții ne-au spart casa. N-au furat mare lucru, nici mare dezordine n-au lăsat. De fapt, mi-au trebuit minute bune după ce am ajuns în apartament ca să mă dumiresc că mi se umblase prin dulapuri și sertare. În seara jafului mi-ar fi plăcut să fie lume în jurul meu. Să vină vecinii, să mă întrebe ce s-a întâmplat, să-și dea cu părerea, să se mire și să se îngrozească. Au venit doar polițiștii care au rămas la noi până noaptea târziu, luând amprente și căutând indicii. Am crescut într-un bloc din centrul vechi al Brăilei, construit în anii ’40, cu grădină, curte și cu foarte puține apartamente. În timpul zilei ușile locuințelor nu se încuiau niciodată. Fiecare era liber să intre la vecini după nevoie: o cafea, zahăr de împrumut, sau pur și simplu de plictiseală, să stea la povești ca să mai treacă vremea.Read more…
S-a luat lumina!
Atunci când e pană de curent, chiar şi acum – la decenii distanţă de anii copilăriei, petrecuţi în căsuţa de la periferie a bunicilor mei adoptaţi, când becul „ de 25” din tavan pâlpâia ezitant şi se stingea de mai multe ori pe seară, exclam „S-a luat lumina!”. Bunica aprindea lampa cu petrol (o piesă veche, frumos decorată), o agăţa de un cui şi sub lumina ei caldă, magică, cu focul duduind în soba de teracotă, ne continuam seara. Bunica cosea perne şi peretare, cu modele populare culese din Călata sau Secuime, şi tăifăsuiam câte în lună şi în stele…Astăzi, odată cu întreruperea energiei electrice, practic „se ia” totul. Aşa s-a întâmplat şi deunăzi, când brusc s-a întunecat ecranul computerului la care lucram cu nădejde, s-a oprit emisiunea de dezbatere politică aprigă (dinainte de alegeri) de la televizor (la care ciuleam urechile) şi întunericul s-a înstăpânit în camera care a şi început să se răcească (sau cel puţin aşa mi se părea mie) întrucât se decuplase şi centrala termică. Furioasă, am luat în mână telefonul mobil şi am apelat serviciul de deranjamente de la Electrica unde – evident – răspundea numai robotul care mă asigura că toţi operatorii sunt ocupaţi, dar apelul meu avea să fie preluat cât de curând. Iritată şi frustrată de-a binelea, mi-am impus să mă disciplinez şi să aştept cu răbdare revenirea „luminii electrice”, dar, pe cât posibil, nu pe întuneric. Read more…
De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi? (Din ciclul Bunicul)
O întrebare recurentă la examenele şi chiar orele de limbă, un subiect îndrăgit de studiourile de filme din Hollywood: dacă te-ai putea întoarce în timp în propriul trecut să schimbi ceva, unde te-ai întoarce şi ce ai schimba? Desigur, aproape fiecare dintre noi regretă anumite lucruri pe care le-a făcut – sau tocmai nu le-a făcut, deşi ar fi trebuit… Şi ulterior suntem tare înţelepţi cu privire la cele mai bune soluţii, pe care de obicei considerăm că le-am ratat. Uneori credem că nici nu ne mai rămâne altceva de făcut, decât să dese(m)năm pe pereţi un „loc de dat cu capul”, cel puţin în sens abstract. Însă eu am cunoscut un om, unul singur, care doar îmi zâmbea, când îl întrebam de regrete, de acea dorinţă ruşinată, disperată, uneori chiar usturătoare, de a corecta cumva greşelile trecutului. Şi-şi clătina capul cu blândeţe. Nu că aş fi crezut pe atunci că bunicul – că doar despre el vorbesc – ar fi făcut vreodată ceva pentru care mustrările de conştiinţă să nu-i fi dat pace. Iar acum, după atâtea decenii, mi se pare foarte interesant faptul că tocmai un biet analfabet, un bătrân tăietor de lemne putea să trăiască cu atâta armonie senină în suflet, cu atâta împăcare calmă…Read more…
1984 – un roman revoluționar 70 de ani de la apariție
Zilele acestea s-au împlinit 70 de ani de la apariția romanului revoluționar 1984 al scriitorului britanic George Orwell. Este un roman istoric despre opresiunea practicată de un guvern totalitar, precum și despre comportamentul oamenilor care trăiesc într-un astfel de regim. Orwell a scris cartea în 1948, pe o insulă scoțiană, într-o perioadă în care suferea de o formă foarte gravă de tuberculoză. Acțiunea romanului are loc într-un viitor utopic și prezintă viața lui Winston Smith, un nefericit funcționar care trăiește în super-statul Oceania, una din cele trei mari puteri care domină planeta și care sunt într-un război perpetuu. În acest stat populația trăiește sub supraveghere continuă, întreaga lor viață fiind controlată de șeful statului, numit „Big Brother”, (Fratele cel Mare). În această țară nu există legi, însă există o forță de poliție care supraveghează minuțios mișcările, comportamentele, până și gândurile supușilor, iar imense afișe care tronează pe străzi reamintesc obsesiv tuturor că „Fratele cel Mare e cu ochii pe tine”, te protejează, se interesează de tine și chiar îi pasă de soarta ta, tu însă nu poți face nimic fără știrea lui. Read more…