Alegeri parlamentare în Austria: O șansă pierdută

Actuala campanie electorală din Austria a fost dominată de temele prezente și la alegerile din Franța și Germania: migrația din țările islamice și islamismul politic, centralismul politic al Uniunii Europene, criza economică și energetică, teme tradiționale ale dreptei politice care au adus în prim plan partidele din dreapta conservatoare: ÖVP şi FPÖ.  Siguranţa cetăţeanului, pusă în pericol de islamizarea Europei, a fost o altă temă exploatată de retorica extremistă a FPÖ, prin teoria “remigrării”. Profitând de nemulțumirea populației și de urmările economice dezastruoase ale pandemiei COVID 19, FPÖ a putut să atragă electorat din toate categoriile sociale și de vârstă, mai ales electoratul fascinat de teoriile conspirației. Odată cu acutizarea problemelor în viața de zi cu zi și scăderea nivelului de trai, socialiștii s-au deplasat mai către stânga spectrului politic, propunând introducerea de noi impozite, ecologiștii au prezentat apocalipsa schimbărilor climatice, iar comuniștii au găsit soluția rezolvării crizei imobiliare susținând confiscarea proprietății private pentru a se reduce chiriile locuințelor. Aflat de un an pe primul loc în sondaje, FPÖ s-a prezentat ca victima a establishmentului, dând impresia că nu aparține “sistemului politic consacrat”, fiind singurul partid care înțelege problemele cetățeanului de rând.Read more…

Toamna, distilări

Pentru noi, evreii, toamna e un început. E timpul când îți amintești, căci nu poate începe nimic nou fără ceea ce a fost. Pentru mine e un moment al reculegerii. Este timpul mirosurilor. Regăsesc în mirosuri ceea ce cred că am trăit, că m-a alcătuit. Mirosul mamei: un amestec de săpun și nicotină. Tata nu are miros, el nu există în colecția aceasta. Bunica: lavandă și coaja de lămâie din minunatele ei prăjituri. Bunicul, veșnic îngrijorat de pericolul bolilor, miroase a Diana, un spirt mentolat care purifica totul. Orașul vacanțelor la ei miroase a pivnițe pline cu lemne, cărbuni și cartofi. Imensele plăpumi de puf înfățate cu damasc alb miros a scrobeală. E un miros curat și dulceag. Bucătăria miroase a supă făcută din găina adusă ca o matroană în coș, respectată cu evlavie înainte de a fi sacrificată. Se mai simte o urmă de pene opărite, dar predomină mirosul promițător de gust auriu și cald, dătător de putere precum numele supei. Când aveam vreo patru ani ne-am mutat din camera subînchiriată într-o garsonieră. Acum eram singuri, dar era foarte strâmt, așa că pătuțul meu și-a găsit locul în bucătăria relativ spațioasă. Atunci ai mei au adus o fetișcană de vreo 14-15 ani de la Praid, din secuime, să aibă grijă de mine când ei lucrau sau ieșeau serile la restaurante, la teatru sau alte distracții. Fata se culca doar după ce toată lumea se retrăgea. Atunci scotea din cămară patul rusesc de campanie, îl deschidea, își așternea, se așeza în cămașa mare de noapte pe marginea patului, își despletea cozile și se pieptăna temeinic. Apoi aduna cu mânuțele-i durdulii părul rămas în pieptăn, îl făcea ghemotoc și-l arunca pe ușița sobei în foc. Mirosul acesta de pârlit e mirosul rugăciunilor de seară ale Jușcăi. Așa miroase credința.Read more…

De ce nu s-ar pieptăna baba când arde ţara?

Săptămâna trecută – când o cititoare, nemulţumită de subiectul nu îndeajuns de actual al unui articol din Baabel – a comentat: „Ţara arde şi baba se piaptănă”, m-am întrebat dacă arhicunoscutul proverb are doar o singură interpretare (cea clasică) sau poate fi citit şi în altă cheie. Navigând pe Internet am observat că nu sunt prima care s-a preocupat de acest subiect, ceea ce m-a încurajat să-mi aştern pe foaia virtuală gândurile privitoare la incendiu, babă şi pieptănat. Am găsit mai multe tâlcuiri ale acestui proverb care – în esenţă – exprimă acelaşi lucru: indiferența sau preocuparea unei persoane pentru aspecte neimportante sau superficiale, în timp ce în jur se petrec lucruri arzătoare care necesită atenție. Înainte de a pune la îndoială cele de mai sus am să încerc să clarific termenii implicaţi în proiect: ţara, baba, incendiul şi pieptănatul.Read more…

Ce ar trebui să ne preocupe pe noi azi

Dimineața citesc de toate, caut mai ales noutăți în anumite subiecte din specialitatea mea care continuă să mă intereseze, deși de câțiva ani nu mai am contact cu medicina clinică. Seara, însă, citesc cărți de tot felul. Așa se face că în deunăzi, în mintea mea s-au întâlnit diverse aspecte din realitatea de zi cu zi, pe care eu le credeam de mult apuse. Să mă explic. Ultimul volum al lui Ioan Pacepa, Dezinformarea, apărut în 2015, prezintă detalii privitoare la ”clasica” politică de origine moscovită, precizând că prăbușirea imperiului sovietic nu a schimbat cu nimic stilul și mai ales intențiile Kremlinului de a induce în eroare societăți, popoare și continente folosind minciuna, uneori totală, alteori plecând de la un fapt real, dar conducând la un fals construit în mod profesional. Cititul, pagină după pagină, îmi întărea părerea că numai cei care nu au trăit sub un regim comunist mai pot crede în poveștile, pseudoștirile și falsurile emanate de un sistem care, la fel ca lupul din poveste „și-a schimbat părul, dar năravul ba”. Noi, cei care am trăit în acele timpuri, am învățat să punem sub semnul întrebării orice poveste care pare să aibă un dedesubt construit în scopul denaturării adevărului, dar desigur mai există în lume mulți care nu au supt arta discernământului odată cu laptele mamei.Read more…

A repara sau a nu repara

N-am idee cum a apărut în caietul meu de note zilnice acest citat anonim: Să nu te ocupi decât de ce-ți stă în putere să repari și de nimic altceva! Nu știu de unde l-am luat și la ce mă gândeam atunci când am hotărât să mi-l notez. Deunăzi l-am găsit și prima întrebare care mi-a venit în minte a fost dacă nu e cazul să-l șterg și să uit de el. Adică cum? Tot ce trebuie să facă omul în viață este să se ocupe de reparații, să readucă la normal ceva ce fusese stricat / distrus de alții sau, poate, chiar de el însuși? Cu alte cuvinte, omenirea se împarte în două grupuri mari (și probabil inegale): cei ce strică și cei ce repară? La prima vedere ideea mi s-a părut foarte problematică. Cine hotărăște dacă rezultatul unei acțiuni umane primește o notă negativă și situația trebuie corectată cât mai repede? Ceea ce pentru unii este negativ, altora li se pare pozitiv, poate chiar remarcabil. Cum trebuie văzut Robin Hood dacă lua de la bogați și împărțea la săraci? Cum trebuie interpretat acest tip de acțiune? Ca ceva ce merită încurajare și sprijin sau, din contră, un act negativ, de pură hoție, profund needucativ, care impune o rezolvare (reparare) cât se poate de rapidă?Read more…

Sarea în bucate

În copilărie aveam în biblioteca mea o carte foarte îndrăgită: Basme, legende, snoave de Petre Ispirescu și unul din basmele mele preferate era Sarea în bucate. L-am găsit pe internet și l-am recitit cu mare plăcere. Este vechea poveste unde împăratul le întreabă pe fiicele lui cât de mult îl iubesc. Cele două fete mai mari, fățarnice și lingușitoare, îl asigură că ele îl iubesc ca mierea și ca zahărul. (În altă versiune este ca aurul și ca nestematele.) Iar mezina răspunde sfioasă că ea îl iubește „ca sarea în bucate”, la care împăratul se supără și o izgonește. Fiind un basm popular, există diverse variante; un motiv asemănător apare și în Regele Lear al lui Shakespeare. De bună seamă că se poate trăi fără zahăr și miere, se poate trăi și fără aur și nestemate, dar fără sare nu. Dar pentru că sarea se află peste tot, chiar și în casele cele mai modeste, tindem să nu-i dăm importanță – o mare greșeală! Într-adevăr, funcțiile vitale sunt de neînchipuit fără sodiu, care provine din sare (clorură de sodiu). Și cum un om pierde zilnic sare (prin urină și transpirație), aceasta trebuie adăugată prin alimentație. Nu trebuie mult, doar „un praf de sare”: cca 2-2.5 g pe zi pentru un adult. Adevărul este că prin intermediul alimentelor procesate aportul zilnic de sare poate fi și de zece ori pe atât, ceea ce poate fi dăunător. Dar nu despre asta mi-am propus să scriu.Read more…

Întâlnire cu… Demonii lui Bashevis Singer

De mult îmi doream să văd spectacolele teatrului evreiesc de la New York, mai ales că Abraham Goldfaden și-a trăit o mare parte din viață aici unde este şi înmormântat. Desigur, tot aici au loc cele mai mari spectacole pe Broadway, faima multora depășind granițele Statelor Unite și atrăgând turiști din toată lumea care adesea vin la New York doar că să vadă un anume spectacol, fie el și la matineu. Dar nu despre acestea doresc să povestesc, ci despre un spectacol care m-a atras prin titlul său, Bashevis’s Demons, și mai ales prin numele de pe afiș: Moshe Yassur, Beate Hein Bennett, Shane Baker și Miryem-Khaye Seigel. Pe regizorul Moshe Yassur îl știu demult (de mult), montările sale de la Teatrul Evreiesc de Stat precum Tangou Final, Întelepții din Helem, Fericirea furată și Ghimpl Netotul mi-au rămas în memorie peste ani. Celelalte nume mi le amintesc de la TES FEST, un festival care, constat cu bucurie, a devenit destul de cunoscut în rândul celor care iubesc teatrul idiș: actori, regizori, scenografi sau simpli spectatori din întreaga lume. Iar numele lui Bashevis Singer, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul în anul 1978, îmi era cunoscut prin cărțile sale care au fost traduse și publicate la București la editura Hasefer.Read more…

Eliberarea ostaticilor, un început de rău augur

La prima vedere, titlul poate părea paradoxal. După peste 400 de zile de detenție în condiții inumane, în sfârșit s-a ajuns la un acord privind eliberarea unora dintre a ostatici, spre bucuria familiilor lor și a populației israeliene. Ar trebui să fie un proces care până la urmă să ducă la eliberarea tuturor ostaticilor care mai sunt în viață. Din păcate, nici acum nu știm cine a supraviețuit și cine a pierit, cum este cazul mamei și copilașilor familiei Bibas. Există în tot acest procedeu de eliberare un element de tortură psihică, de ascundere a informațiilor esențiale despre situația celor, destul de mulți la număr, deținuți încă de Hamas și folosiți ca monedă de schimb, ca mijloc de șantaj. Dar când am folosit expresia ”de rău augur”, nu m-am referit la acest aspect sau nu în primul rând. Am rămas îngrozită (deși nu ar fi trebuit) la acea scenă cumplită de predare a lui Arbel Yehud, Agam Berger și Gadi Moses, aduși în mijlocul unei imense mulțimi de palestinieni, înconjurați de o mare de oameni și apărați de luptătorii Hamas cu bandanele lor verzi și înarmați până-n dinți. Oricât de mare ar fi fost haosul, nu mă temeam pentru viața ostaticilor, eram conștientă că mulțimea nu ar fi avut curajul să-i anihileze, dar puteau să-i molesteze și mai mult ca sigur încercau să-și bată joc de ei. Nu asta era problema mea. Imaginea care se vedea, manifestarea lor de bucurie mi-a declanșat un șir de gânduri dintre cele mai pesimiste. Read more…

Aforisme periferice 6

1. Degradarea creației spirituale într-o marfă de vânzare duce inerent la moartea clinică a culturii înalte, de elită. Cultura autentică nu poate fi marfă, între cele două categorii există o dihotomie perfectă. 2. Popularitatea în cultură se obține doar printr-un sistematic rabat calitativ. Cantitatea subminează, compromite și chiar suprimă calitatea autentică. 3. În cercurile intelectuale de creație, principiul stalinist „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” a fost depășit întru totul în sens negativ. În aceste sfere înalte ale culturii se aplică principiul: „cine nu e cu noi, pur și simplu nu există”. Ignorați din toate țările, uniți-vă! 4. Am convingerea că literatura devine tot mai mult o simplă marfă, practic o activitate de nișă care a glisat în mod ireversibil de la valoare la succes. Unicul criteriu de succes al unei cărți este cifra de vânzări a acesteia, restul e poezie sau ficțiune.Read more…

Mi-a căzut o piatră de pe inimă, dar nu s-a rostogolit prea departe

În 11 martie după-amiază, Curtea Constituţională a României (CCR) a decis respingerea candidaturii lui Călin Georgescu la președinția ţării. Potrivit legii este o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Era o situaţie firească, previzibilă, după ce acest candidat demonstrase prin ideile şi faptele sale că este incompatibil cu jurământul preşedintelui României. A doua zi după ce Biroul Electoral Central (BEC) invalidase candidatura lui Georgescu, declanşând proteste violentele ale susţinătorilor furioşi, Curtea Constituţională a respins contestaţiile care cereau anularea deciziei BEC. De data aceasta acţiunea Curţii Constituţionale a fost mai limpede decât în decembrie, când a anulat turul întâi al alegerilor după ce mai întâi le validase. Aştept ca la un moment dat, cât de curând posibil, să se aducă la cunoştinţa publicului larg motivele anulării şi ale bâlbâielii care a precedat-o. Aş dori ca lumea să poată afla şi cauzele scăpării din vedere a acestui candidat extremist, apărut parcă din neant şi propulsat într-un timp record, deşi ulterior s-a aflat că nici parcursul său profesional şi nici cel politic, dinainte şi de după 1989, nu erau necunoscute serviciilor care, totuşi, s-au dovedit insuficient de vigilente.Read more…

Din șoc în șoc – strategia președintelui Donald Trump

Nu știu cine a conceput strategia lui Donald Trump și anume ca prin declarațiile lui de intenție să provoace cât mai des șocuri. Poate că strategii lui s-au gândit că un șoc foarte puternic sperie opinia publică americană și internațională care protestează și atrage atenția asupra consecințelor lui nocive. Atunci Trump renunță și vine cu o altă idee, tot atât de neașteptată dar, renunțând la prima, cealaltă idee este considerată mai blândă și este acceptată, deși este tot atât de nocivă ca cea anterioară. Nu știu dacă am dreptate, dar desfășurarea evenimentelor îmi confirmă într-un fel ipoteza. O altă inițiativă șocantă, care ar transforma Statele Unite într-o țară colonialistă, încălcând principiile pe care s-a clădit democrația americană, a fost intenția de a anexa Canalul Panama, Canada și Groenlanda. Poate că președintele american se aștepta la aplauze, la mulțumiri, credea că cetățenii acestor state vor jubila că devin americani, dar, ce să vezi, nu a fost așa!Read more…

Evreul din mine

Nu este cea mai bună perioadă sa fii israelian în Europa. Nu este nici cea mai bună perioadă să fii evreu în Europa. O mare parte din cei care ne critică sunt pur şi simplu antisemiți. Dar nu toți. Războiul contra Hamas s-a preschimbat în războiul de supraviețuire al guvernului Netanyahu. Un guvern care a transformat un război drept, într-unul strâmb. De aceea, astăzi nu prea auzi ebraica pe străzile Europei. Oamenii se feresc să o vorbească şi, mai ales, se feresc să se identifice drept israelieni, iar daca sunt întrebaţi își aleg vreo altă țară de origine. La mine, lucrurile sunt simple. Le spun că vin din România și nici nu mint chiar așa de tare. Sunt la Viena și e o primăvară frumoasă. Am luat un tur ghidat despre Al Doilea Război Mondial. Ne-am adunat mai mulți lângă umbrela verde din piața Albertina. Remarc lângă mine un băiat cu un șal arăbesc. Un motiv în plus să nu-mi declar apartenența. Lângă noi o doamnă care mi se pare puțin acră. Am grijă să păstrez distanța. “You are for the Hitler tour?” – ne întreabă organizatoarea. Mă infior un pic la gândul că merg pe urmele lui Hitler, dar mă bucur că ne despart 80 de ani, altfel probabil turul s-ar fi sfârșit rău pentru mine.Read more…

Sacoșa

Încep cu un gând mai vechi. Într-o casă în care locuiesc oameni bătrâni, lucrurile par prăfuite, chiar dacă praful e luat zilnic, pentru că și lucrurile îmbătrânesc în felul lor. Odată cu trecerea anilor, toate capătă o tentă cenușie. Cu câteva luni în urmă, am avut prilejul să văd cu ochii mei ce se întâmplă cu lucrurile pe care le agonisim într-o viață. O prietenă apropiată m-a rugat să mergem în garsoniera unei rude care plecase într-o lume mai bună, zice-se, ca să-mi aleg ce doresc dintr-un vraf de cărți pe care urma să-l ducă la reciclare. Îmi doream să rămân cu o amintire de la ruda ei care decedase la o vârstă înaintată. Știam că va fi dureros să văd acel spațiu unde mai fusesem cu diferite ocazii, când posesoarea cărților era încă în viață. Deci, am acceptat invitația cu multă emoție. Mi-am ales câteva cărți după gustul meu și m-am bucurat să văd că un nepot al doamnei dispărute făcea același lucru. Bucuria lui era vizibilă că-i rămân amintiri de la mătușa sa. M-am asigurat că nu dorea nimic din cărțile alese de mine. Desigur, ca nepot avea dreptul să aleagă primul. În acea împrejurare am văzut concret ce se întâmplă cu lucrurile personale când nu mai suntem prezenți să hotărâm noi înșine pentru ele. Sunt aruncateRead more…

Croazierele noastre

Majoritatea persoanelor din jurul nostru nu au fost niciodată într-o croazieră. Unii nu sunt interesați în excursii în străinătate, sau preferă să zboare și să petreacă vacanța pe uscat, sau suferă de rău de mare. Alții consideră croazierele prea scumpe, fiindcă în afară de prețul croazierei e nevoie de un zbor până la portul de îmbarcare și cel puțin o zi la hotel înainte și după. Iar alții se tem de naufragii – pesemne trăiesc cu spaima istoriei Titanicului. Dar toate aceste temeri nu prea sunt relevante. Actualmente, cel mai mare vapor de croazieră din lume este Icon of the Seas (vezi ilustrația), al companiei Royal Caribbean Group. Vasul a fost construit în Finlanda în 2022 și a costat 1.86 miliarde de euro. Portul lui de plecare este Miami. Vasul are aproape 250.000 de tone, o lungime de 365 de metri și 20 de etaje, putând transporta 7.600 de pasageri plus 2.350 de membri ai echipajului, deci aproape 10.000 de persoane. Vasele de croazieră de astăzi sunt adevărate orașe plutitoare. Probabilitatea unui naufragiu este mult mai mică decât prăbușirea unui avion, care la rândul ei este mult mai mică decât a unui accident rutier. Cel mai mare dezastru al croazierelor moderne a fost în 2024 lângă Mexic: naufragiul vasului Symphony of the Sea care a fost lovit de o furtună tropicală. Vasul s-a scufundat și din cei 5.322 pasageri au fost 984 morți și 2.433 răniți… Prima noastră mini-croazieră a avut loc în 1995 cu Viking Line, pe Marea Baltică, de la Helsinki la Stockholm. Eram cu doi prieteni israelieni, originari din România. Îmi amintesc că vaporul a fost înconjurat aproape tot timpul de mi și mii de meduze. Să fi fost atrase de căldura motoarelor?Read more…

Arhitecți orădeni – cei doi Rimanóczy

De câțiva ani scriu destul de constant în paginile revistei Baabel despre Oradea, orașul meu pe care îl iubesc – cred că asta s-a înțeles deja – și pe care vreau să-l fac cunoscut pentru frumusețea și farmecul său deosebit. În numărul precedent al revistei m-am referit pe larg la vizita mea în orașul Subotica, din Serbia, și la rolul major al unui tandem de arhitecți, Jakab Dezső și Komor Marcell, precum și la influența muncii lor asupra aspectului orașului cu puternică amprentă Art Nouveau. Tandemul amintit a lucrat mult și în Oradea, lăsând urme superbe în tot ansamblul clădirilor din centrul orașului care îi dau aerul unic de oraș plasat între perlele Art Nouveau-ului european. Ca atare, mă simt oarecum datoare să scriu despre încă o pereche de arhitecți orădeni, tatăl și fiul: Kálman Rimanóczy sr. și Kálmán Rimanóczy jr., profesioniști de o valoare imensă cărora orașul nostru le datorează respectul și mulțumirile constante, deoarece au creat ceea ce ne încântă în Oradea de azi.Read more…

Un loc de muncă (nu) ca oricare altul…

Și în 1986 am ajuns la Beer Șeva, la spitalul Soroka. Au trecut de atunci 39 de ani și eu tot acolo sunt. Pensionar de 20 ani, dar acolo. Ani de zile, cu modestele mele posibilități de pensionar, am lucrat la proiecte pentru bunul mers al spitalului. Țin o permanentă legătură cu ”moștenitorii” mei, șeful anesteziei și șeful terapiei intensive, și îmi vizitez fosta secție cel puțin o dată la două săptămâni. De câteva luni, la inițiativa șefului anesteziei, am inaugurat un ciclu de conferințe pentru medicii anesteziști. O dată pe lună, la ora 7 dimineața, eu deschid ziua de lucru a celor peste 50 medici care vin să asculte cam ce mai are de spus un medic octogenar, aproape nonagenar. În plus… mă tratez. În anii de după pensionare am ”exploatat” mai multe servicii – din fericire, doar ambulatorii – și am primit o îngrijire pe care numai cei care au un gând bun pentru tine pot să-ți ofere (ca să nu folosesc termenul de ”protecție” în forma sa cea mai altruistă!). Cu alte cuvinte, la Soroka mă simt ca în a doua mea casă. Ieri am fost la spitalul Soroka. Era la 24 ore după ce o rachetă iraniană a distrus o parte a spitalului. Nu voiam să mă duc. Nu eram obligat și nici nu puteam să fiu de vreun folos. Stăteam la îndoială, la fel cum te întrebi dacă să vizitezi un prieten drag, internat cu o boală gravă, sau poate ai vrea să-l ții minte așa cum îl știai, nu cu tuburi, cu perfuzii și cu mască de oxigen. Totuși, m-am dus. Cu ecusonul de pensionar am putut intra peste tot unde, în ciuda distrugerilor, se mai poate intra.Read more…

Treisprezece ani în Baabel

Pentru noi, profanii, semnificaţia numărului 13 este mai degrabă negativă, mai exact este un număr care aduce ghinion şi poate tocmai de aceea mulţi dintre noi vor să-l spargă, mizând pe el în jocurile de noroc. Nenorocul lui 13 îşi are sorgintea atât în credinţa creştină, referitoare la Cina cea de taină, cât şi în mitologia nordică, privind Festinul regelui Loki. La ambele evenimente, unde erau doisprezece invitaţi, apare şi al treisprezecelea care e considerat provocatorul tragediei. În schimb, pentru vechii egipteni acest număr era benefic. În concepţia lor scara vieţii avea 12 trepte, cea de a 13-a aducând nemurirea. Acest număr îl întâlnim în calendarele vechi ale mayaşilor şi aztecilor, precum şi ale sumerienilor, fără să i se fi atribuit puteri malefice. Totuşi superstiţia privind efectul malefic al numărul 13 au cauzat triskaidekaphobia (teama de 13), cei afectaţi evitând să se confrunte cu el. În consecinţă unele hoteluri omit camerele cu numărul 13, după cum în unele clădiri de birouri numerotarea etajelor sare peste el. Dacă stătea în puterea noastră, cred că am fi evitat cel de al 13-lea an al revistei (28 iulie 2024 – 28 iulie 2025), întrucât nu a fost deloc uşor. Autorii (dar şi cititorii) baabelieni au avut parte de conflicte armate, bombardamente, violenţe şi acte de terorism, frământări sociale şi politice, întorsături electorale nemaiîntâlnite, incendii şi intemperii. În ciuda acestor evenimente care ne-au ţinut cu nervii întinşi, când autorii din Israel îşi scriau articolele în adăpost, sub tirul rachetelor, iar noi, ceilalţi, urmăream ştirile cu sufletul la gură, fiecare număr din Baabel a apărut la timp, între două numere ordinare fiind publicat şi câte un Articol de Joi, astfel încât audienţa revistei a rămas constantă, ba mai mult, uneori a şi crescut.Read more…

Insule grecești. Zakynthos

Grecia are cca 1.400 de insule, dintre care 227 sunt locuite. După Creta, a doua insulă pe care am vizitat-o, în 2014, a fost Zakynthos, cea mai sudică din Insulele Ioniene, numite și Heptanes pentru că sunt șapte: Corfu, Ithaka, Paxos, Lefkada, Kefalonia, Zakynthos și Cythera. Zakynthos, numită și Zante, se află la vreo 37 km de peninsula Pelopones, de care este legată prin curse de feribot. Lungimea insulei nu întrece 40 km, poate fi parcursă dintr-un capăt în altul într-o jumătate de oră și are cca 40.000 de locuitori. Capitala este Zante Town. M-aș muta acolo definitiv în orice moment, cel puțin așa ”gândesc” cu inima, probabil rațiunea mi-ar sta totuși în cale. Natura este o îmbinare perfectă între apele calme ale mării Ioniene și munții, nu prea înalți, e adevărat, dar acoperiți de păduri de pin marin și de plantații de măslini cu frunze argintii. Aveam impresia că pe fiecare palmă de pământ, oricât de abruptă, era plantat un măslin. Apa mării are culori neverosimile și plajele sunt chiar desprinse din vise. Apa este caldă, puțin adâncă la țărmul cu nisip fin al celor mai multe plaje și nuanțele ei de verde, albastru și violet la orizont o fac să pară din smarald topit, transparent. Read more…

Redescoperirea cetății Petra

Petra a zăcut în uitare, la fel ca Frumoasa adormită, timp de peste un mileniu, până când a venit Făt Frumos, adică Johann Ludwig / John Lewis Burckhardt, alias Șeic Ibrahim ibn Abdalla (1784 – 1817).  Dar redescoperirea nu a fost întâmplătoare.  Petra apare în operele scriitorilor antici (nu o dată Burckhardt îl citează pe Eusebiu din Cezareea) și în diferite povești ale localnicilor.  Expediția lui era bine documentată și se baza pe toate aceste surse. J. L. Burckhardt este una din figurile cele mai neobișnuite pe care le-am întâlnit vreodată.  El aparținea unei ilustre familii din Basel (Elveția), mari negustori de mătăsuri din tată în fiu.  Prin 1550, întemeietorul dinastiei a luat-o de soție pe fiica primarului și de atunci până în secolul XX, un reprezentant al familiei s-a aflat întotdeauna în consiliul de conducere al orașului.  Și nu erau numai înstăriți, ci și oameni de cultură.  Familia a dat un vestit istoric al artelor, un scriitor, un cineast, un diplomat… și un explorator. Tânărul Burckhardt avea o extraordinară sete de cunoaștere. După o educație clasică, cum se obișnuia pe atunci, el a studiat la Leipzig și la Göttingen. Totul îl interesa. A urmat cursuri de istorie, limbi străine, dar și matematică. Până la urmă a absolvit dreptul, sperând să intre în corpul diplomatic. Dar nu a fost să fie.Read more…

Laleaua roșie

În anii ’50-’60, Dan era un prenume dat frecvent copiilor, poate și pentru că Dănuț era unul din personajele principale ale romanului La Medeleni al lui de Ionel Teodoreanu. Au existat și doi domnitori valahi cu acest nume – Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân (cca. 1384-1386) și Dan II (1422-1431) – dar nu sunt amintiți în manualele școlare. Revenind la literatură, posibile surse de inspirație pentru prenumele Dan putea fi poemul lui Vasile Alecsandri Dan, căpitan de plai sau romanul Dan, de Alexandru Vlahuță. Și azi întâlnim multe persoane cu acest prenume și chiar ca nume de familie. Primul Dan – de fapt, Dănuț – pe care l-am cunoscut încă în copilărie era băiatul vecinilor de vizavi. Cred că pentru mine el a acoperit lipsa unui frate. Treceam strada și eram unul în curtea celuilalt. Era cu doi ani mai mic decât mine și am copilărit împreună. Nu știu de ce, dar îl percepeam ca fiind cu mult mai mic decât era în realitate. Dănuț era singur la părinți. Mama și tanti Lenuța, mama lui Dănuț, erau foarte apropiate, ca niște surori. Tanti Lenuța apare și în povestirea Ionii pozitivi din copilăria mea. Știau aproape totul una despre cealaltă. Așa este când surorile se căsătoresc, nu întotdeauna în apropiere, iar nevoia de confesiune și ajutor imediat se manifestă puternic între vecini aduși de capriciosul hazard.

Nenea Nicu, tatăl lui Dănuț, era pentru tata domn’ inginer. Nu absolvise Politehnica, dar era un adevărat profesionist în domeniul telefoniei. El are meritul de a fi inventat „cuplajul”, o invenție revoluționară din anii ’60, care a dublat peste noapte numărul posibil al abonaților telefonici. „Cuplații” se aflau pe două ramuri ale aceluiași fir pornit de la centrala telefonică.Read more…