În ediţia din 6 octombrie am publicat Lista incompletă a medicilor evrei din Cluj, făcând apel cititorilor să o completeze şi, dacă ştiu, să povestească întâmplări despre medicii evrei din Cluj. Am primit câteva ecouri pe adresa revistei şi alte câteva rectificări pe adresa personală. Împreună cu Johanan Vass am decis să înfiinţăm o rubrică specială pe această temă, unde să publicăm informaţiile cele mai relevante. Iată un ecou, primit de la dl. Oscar Herzlinger, care vine în completarea uneia dintre comunicările de la simpozion, scrisă de Daniel Lőwy Read more…
În primii ani după emigrarea în Israel, am citit presa în limba română din noua mea țară . Odată cu trecerea vremii am început să citesc mai mult în limba ebraica și engleză, ziarele în limba română din Israel mi-se păreau prea „regionale” care se adresa unui public limitat din punct de vedere geografic. Prin intermediul profesorului G. Gurman (Gabriel Ben meron), colegul si fostul meu șef , am făcut cunostință cu revista online Baabel. Clickul dintre revistă si mine s-a produs la prima vedere.Read more…
În dimineața unei zile de iulie 1999, când în sfârșit studenții de medicină și cei de la cursul de paramedici erau în vacanță, la sala de operații unde lucram a apărut un student de medicină german, aflat în schimb de experiență la spitalul nostru.– Mă numesc Peter Ritter, sunt student în anul patru la Facultatea de Medicină din Düsseldorf. Pe perioada verii am ales ca loc de stagiu de vară Centrul Medical Universitar din Beer Șeva. Mă acceptați?Read more…
Se întâmplă des, când aud sau citesc amintiri relatate de supraviețuitori sau de urmașii celor pieriți, simt un nod în gât. Durerea este de cele mai multe ori însoțită de un lanț de gânduri negre și de adânci mustrări de conștiință. Ultima ,,criză” de acest gen a fost provocată la vederea documentelor care mi-au parvenit de curând, prin intermediul unei prietene. Este vorba de acte întocmite la sosirea tatălui meu și a unchiului meu la Auschwitz, iar după aceea la Buchenwald. La vederea scrisului de mână care a întocmit documentele amintite de la Auschwitz și Buchenwald, o sudoare neplăcută mi-a umplut spinarea: stilul era impecabil, rece ca gheața iernilor poloneze și atât de impersonal cum numai scrisul unei persoane care înregistrează astfel de date poate fi. Cifrele și literele acestei înfiorătoare contabilități sunt perfect aliniate, asemenea barăcilor și gardurilor cu care ne-am obișnuit privind paginile cărților cu imagini-mărturii ale groazei.Read more…
– Domnul Schwartz? – m-a întrebat recepționerul hotelului. Tovarășul colonel vă așteaptă în camera 203, etajul doi. Nu mă simțeam în apele mele, eram tensionat, era prima dată când aveam de-a face cu autoritățile și încă cu Securitatea. Trecuseră mai bine de șase săptămâni de când am fost la Ambasada Israelului, în primăvara anului 1984, pentru a mă interesa de singurul meu unchi, kibuțnic, care nu mai dădea niciun semn de viață…– Sunt colonelul Aioanei, s-a prezentat un om între două vârste, cu părul cărunt, într-un trenci albastru. Sunt interesat de motivul pentru care ați fost la Ambasada Israelului. I-am relatat toate amănuntele. Au urmat o serie de întrebări legate de persoana și familia mea, după care am fost rugat să aștern pe hârtie tot ce i-am povestit. Mi-a cerut un număr de telefon, după care ne-am despărțit. Presimțeam că nu a fost ultima noastră întâlnire…Nu mult după întâlnirea cu securistul am primit de la unchiul meu o scrisoare în care îmi explica motivul pentru care nu l-am găsit. În scurtă vreme am fost din nou invitat la o convorbire cu colonelul, în care mi-a cerut încă o dată să-i dau în scris tot ce s-a întâmplat la Ambasada Israelului.Read more…
Ne aflăm în vara anului 1099. Armata Primei Cruciade a împresurat zidurile Ierusalimului. A fost un asediu greu, cruciații au suferit de foame și de sete nu mai puțin ca cei din cetate, pentru că în jurul Ierusalimului nu se găseau provizii. Nu erau nici păduri, iar cruciații aveau nevoie de lemn pentru a construi turnuri de asediu, scări pentru a urca pe ziduri. A fost nevoie să aducă lemne din Samaria și să distrugă o întreagă flotă genoveză aflată în portul Iafo pentru a folosi lemnul. Nici Ierusalimul nu era în condiții prea bune, abia cu un an în urmă trecuse prin încă un război, stăpânirea selgiucidă fiind înlocuită cu cea fatimidă. După un asediu care a durat peste o lună, Ierusalimul a fost cucerit de forțele cruciate. A urmat un masacru îngrozitor, martori ai vremii povestesc că războinicii umblau prin băltoace de sânge până la glezne. După unele păreri, masacrul a avut loc nu numai din cruzime, ci din dorința cruciaților de a „curăța” locurile sfinte de prezența „necredincioșilor”. Evreii au luptat pe ziduri cot la cot cu musulmanii. O cronică musulmană povestește că atunci când cruciații au năvălit în cetate, evreii s-au refugiat în sinagoga lor. Cruciații i-au dat foc și ei au pierit cu toții. Dar ceea ce scrie în cronici nu este neapărat adevărul…Read more…
Populația și imigrația Numărul exact al locuitorilor Ierusalimului de acum 50 de ani nu este cunoscut, erau probabil vreo 12.000 de suflete, o jumătate musulmani și cealaltă jumătate evrei și creștini: cei mai mulți erau greci, apoi catolici, armeni, copți, sirieni, abisinieni, protestanți, etc. Acum populația a urcat la cca. 50.000 de locuitori. (Unii cred că sunt mai mulți, dar după părerea mea se înșeală.) Cel mai mult a crescut numărul evreilor. S-au mai adăugat germani, americani, ruși, etc. Fiecare grup își are propriile locașuri de rugăciune. S-au înmulțit mai ales sinagogile și bisericile. Pelerinii au fost dintotdeauna o parte importantă a populației…Creșterea populației a rezultat în primul rând din imigrație. Țara Sfântă și mai ales Ierusalimul exercită o puternică atracție asupra oamenilor din toată lumea. Dintre imigranți cei mai mulți sunt evrei, mai ales din Rusia și Polonia, dar și din Valahia și din Imperiul Austro-Ungar, mai puțini din Germania și America. Read more…
Călătorind separat, Franz Liszt şi Marie d’Agoult au ajuns la Basel. Dar îndrăgostiţii au rămas acolo numai o săptămână. În aceste câteva zile au hotărât că Geneva va fi ultimul lor adăpost. Geneva, unde se vorbea franceză, părea un loc liniştit, relativ izolat şi îndepărtat de Paris şi de scandalul ce s-a produs în urma fugii lor. Liszt şi Marie au pornit spre Geneva. În drum au făcut mai multe excursii prin Elveţia. Au ajuns la Bodensee şi după câteva zile la lacul Wallenstadt, au trecut prin pasul Gotthard etc. După o lună de călătorii au ajuns la Geneva. Întâmplarea a făcut că tocmai atunci s-a deschis conservatorul din Geneva, unde Liszt a devenit profesor pentru studenţii avansaţi.Read more…
Pacientul J.K. e o bagatelă medicală. Deși este internat în cea mai renumită clinică de cardiologie din Viena, acest caz nu poate fi publicat în nicio revistă, simptomele bolii lui sunt cele tipice unei societăți apuse, ale cărei actori, acum în 2009, sunt deja decedați. Unii au fost condamnați la moarte, alții s-au strecurat în anonimatul maselor. „Ceasul biologic al celui de-al Doilea Război Mondial a expirat”, menționa Eli Rosenbaum. După război J.K., fostul gardian din lagărul de concentrare de la Trawniki, a reușit să-și ascundă identitatea și să emigreze cu familia în Statele Unite. Acum, la 84 de ani, este apatrid, țintuit de boală într-un pat de spital. Citeam un articol în care pacientul, expulzat din Statele Unite, fiindu-i retrasă și cetățenia americană, declara la sosirea lui în Austria, în urmă cu câteva luni: „Nimeni nu mă vrea! Pentru că eu am fost acolo, la Trawniki, în acea noapte. Dar eu abia sosisem, masacrul se sfârșise, mii de morți zăceau în gropi”. În 1986, cazul Waldheim a ajuns o temă internațională. Fostul secretar general al ONU, candidat la președinția Austriei, și-a explicat trecutul de ofițer în armata nazistă. De fapt e un statut al unei generații care nu a vorbit pentru a-și clarifica situația și a putea merge mai departeRead more…
Ne găsim ȋn stadiul de formare a unei societăţi noi, cu baze digitale, cu aspecte virtuale și cu acceptanţe diferite pe plan social și politic. Drumul societăţii a fost evolutiv, cu progrese evidente și cu performanţe uimitoare, ȋntr-o perioadă scurtă în raport cu era ȋn care trăim. Deși ne găsim ȋn pragul unui salt calitativ determinant, ȋnţelegerea la nivel social urmează să parcurgă etapele evolutive valabile și ȋn prezent. Vă propun să parcurgeţi, cu intenţia de exemplificare, o temă evolutivă care are deja aplicaţii ȋn multe domenii din noua societate în devenire. Ea va fi tratată ȋn patru articole: Genetica moleculară și evolutivă; Conceptul de evoluţie; Factorii și mecanismele evoluţiei; Algoritme genetice și reţele neuronale. Începem cu primul episod: Genetica moleculară evolutivăRead more…
În mai 2014, imediat după inaugurarea Monumentului Memorial al Martirilor Holocaustului din Cluj, treceam aproape zilnic prin părculeţul unde era amplasat şi mă apropiam de monument cu inima cât un purice, aşteptându-mă să-l văd mâzgălit cu vopsea sau deteriorat, mai ales că şi la Cluj fuseseră descoperite destule inscripţii antisemite şi xenofobe pe ziduri. De fiecare dată când revedeam monumentul neatins, înconjurat de verdeaţă, de clujenii paşnici care se plimbau sau se fotografiau lângă el, îmi cădea o piatră de pe inimă. Au trecut anii şi teama de vandalizarea monumentului s-a diminuat considerabil, în schimb sunt îngrijorată în privinţa Templului Memorial al Deportaţilor Evrei, ale cărui ziduri fuseseră profanate cu puţin timp înainte de începerea lucrărilor de renovare. Nu pot decât să sper că edificiul care şi-a recăpătat strălucirea de odinioară nu va fi ţinta unor profanatori. Din păcate, vandalizările şi profanările obiectivelor evreieşti continuă. Cea mai recentă faptă de acest fel s-a petrecut în 28 iunie 2021 la Orăştie, unde au fost sparte – cu pietre cubice de caldarâm! – toate ferestrele sinagogii construite în 1896…Read more…
Acest text se adresează tuturor celor care cred că ar trebui să-şi închidă contul de facebook că tot nu le folosește la nimic Într-o frumoasă după amiază de toamnă timpurie ședeam eu pe o bancă în orașul tinereţii și contemplam oglindirea catedralei în Bega cea frumos curgătoare, care fusese odată limpede ca cristalul. Aș fi putut folosi orice altî metaforă în locul acesteia, căci nu metafora este personajul principal în aceasta povestire. Și cum ședeam așa pe băncuță și contemplam metafora, un domn călare pe o bicicletă galbenă se opreşte drept în fața mea. Gyuri!! – exclamă el privind zâmbitor către mine, iar eu ciulesc urechile căci acesta este într-adevăr numele meu. Întocmai ca un labrador care îşi vede stăpânul, mă reped asupra lui şi îl îmbrățișez. Doar că, spre deosebire de patruped, eu nu l-am îmbrățișat pentru ca l-am recunoscut, ci tocmai pentru că nu l-am recunoscut. Read more…
Se spune că toate drumurile duc la Roma. Posibil, dar în ceea ce mă priveşte, în anii pe care i-am petrecut la Ierusalim, toate drumurile începeau la Moara lui Montefiore, construită în anul 1857 prin eforturile bancherului filantrop evreu britanic Moses Montefiore şi renovată în anii care au urmat. Eram îndrăgostită de cartierul Yemin Moshe – întemeiat lângă Moară, tot de Moses Montefiore, care şi-a căpătat numele în onoarea lui. În epoca noastră el a devenit o colonie a artizanilor, a pictorilor şi a sculptorilor. De la locuinţa pe care o închiriam deasupra aşa-numitei Colonii Germane, aveam un drum de vreo 20 de minute şi odată ajunsă la Moară, decideam în funcţie de timpul disponibil dacă mă voi rezuma să hoinăresc pe străduţele din Yemin Moshe sau dacă destinaţia mea va fi mai ambiţioasă şi îmi voi continua plimbarea intrând într-o lume complet diferită printr-una din cele două porţi de acces în Oraşul Vechi, vizibile de la Moară: Poarta Yaffa sau Poarta Zion. Chiar dacă hoinărelile mele prin lumea dindărătul zidurilor erau uneori foarte prelungite, nu m-am rătăcit niciodată, indiferent de direcţia selectată, de cartierul evreiesc, armean, creştin sau musulman în care mă aflam. Reperele care punctau traseul erau bine definite şi suficiente pentru orientare. Şi totuşi aceste explorări ale unor locuri, monumente sau săpături arheologice le consider aventuri, scopul lor fiind descoperirea unor lucruri noi, neașteptate. Ei bine, recent am aflat că există companii de turism specializate care, contra unei sume exorbitante, îţi organizează o aventură în care să te rătăcești într-un loc necunoscutRead more…
Nu demult am citit cu plăcere articolul publicat de colega noastră Hava Oren, despre transplantul de organe. https://baabel.ro/2022/01/transplantul-de-organe-un-succes-al-medicinei-moderne/. În cartea sa Homo Deus, scriitorul și filozoful Israelian-American Yuval Noah Harari prezice că într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, oamenii nu vor mai muri de boli, iar cei care nu vor muri în accidente sau în războai, vor deveni nemuritori. Doamne ferește! În schimb, numai bogătașii vor avea privilegiul de a-și înlocui organele învechite, nefuncționale, cu altele noi, artificiale, produse prin inginerie biologică și alte tehnologii avansate. Pornind de la capacitatea naturală a unor amfibii (broaște, salamandre) de a-și regenera membrele amputate, un articol recent (1) prezice că nu peste mult timp biotehnologia va reuși să regenereze membre umane amputate în urma unor accidente sau boli, cum ar fi diabetul sau bolile vasculare. Medicinei moderne, la fel ca și mediei moderne, le plac descoperirile și procedurile grandioase, care te lasă perplex. Cine nu se entuziasmează citind despre recentul transplant de inimă de porc, sau despre separarea unor gemeni siamezi, sau despre operațiile oncologice care au devenit aproape rutină în Israel cu ajutorul “chirurgului” robot Da Vinci, care costă peste un milion de dolari fiecare, plus echipamentul de unică folosință care costă câteva mii de dolari pentru fiecare operație. Recunosc, acestea sunt rezultatele spectaculare ale anilor de cercetări și progrese în medicină și în special în tehnologia medicală. Aceste proceduri salvează viața a mii de oameni, sau le îmbunătățesc calitatea vieții.Read more…
Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…
La jumătatea distanței dintre Mediaș și Sighișoara se află orașul Dumbrăveni. Denumirea este de dată relativ recentă. Cu secole în urmă, pe acest loc se afla satul Ebesfalva (Satul cu câini), deoarece acolo erau crescuți câinii folosiți la vânătorile nobiliare. Castelul din apropiere a aparținut familiei Apafi care a dat ultimii doi principi ai Transilvaniei, Mihai Apafi I și Mihai Apafi al II-lea. În 1671, principele Mihai Apafi I a aprobat colonizarea armenilor în Transilvania și le-a oferit dreptul de a-și construi două orașe: unul la Gherla (Szamosujvár) și unul lângă Ebesfalva, denumit în maghiară Erzsébetváros, în germană Elisabethstadt și în latină Elisabethopolis (Orașul Elisabeta) în onoarea fiicei regelui maghiar Endre al II-lea. Această denumire a fost utilizată până la Primul Război Mondial. Alături de firmele armenești își găseau de lucru mulți români, maghiari sau germani. Astfel localitatea a prosperat și s-a mărit continuu. Prima școală elementară s-a înființat în 1744; la începutul secolului al XIX-lea exista și o școală de fete.Read more…
Într-una din primele zile ale sejurului meu scurt la Bucureşti mi-am îndeplinit misiunea pentru care venisem, preluarea unui număr de cărţi rămase în grija Academiei Civice,[1] organizaţie înfiinţată de către Ana Blandiana și soţul său Romulus Rusan z”l. Cu această organizaţie am avut legătură încă de la prima mea vizită la CNSAS, în anul 2002, atunci când mi s-a oferit posibilitatea de a citi întregul dosar al Procesului Romanoexport, în care a fost implicat tatăl meu. Sediul de atunci al instituţiei era pe str. Dragoslavele, lângă Piaţa Victoriei, şi am ajuns acolo la sfârşit de toamnă când, pentru prima oară în zeci de ani, trebuia să simt din nou crisparea frigului şi a vântului lunilor de iarnă, pe care, plecând într-o altă zonă climatică, le lăsasem de mulţi ani în urma mea. Vizitele repetate la Academia Civică, iniţial în Piaţa Amzei, ulterior în Calea Moşilor 132, cât și întâlnirile din Israel au ţesut legătura dintre noi, susţinută într-o măsură puternică și permanentă de Ioana B., directoarea culturală a Fundaţiei. și de această dată, întâlnirea în biroul Anei Blandiana a fost deosebit de plăcută, am încercat să realizăm un update informativ al realităţilor din România şi Israel. Pe Ana Blandiana o ştiam din adolescenţă, fiind o cititoare fidelă a rubricii sale din revista Contemporanul, întitulată Antijurnal. În fiecare vineri, când apărea ziarul, citirea acelor texte poetice și îndrăzneţe îmi crea câteva momente de plăcere. Unul dintre articolele de atunci mă însoţeşte și astăzi, alături de jurnalul personal din anii adolescenţei, pe care l-am păstrat în sertarul de lângă pat: “Pentru ce trebuie să cucerim Everestul? Pentru că există.” Acest dicton mi-a rămas viu în memorie încă de la sosirea mea timpurie, singură în Israel. A urmat întâlnirea prevăzută din timp, cu Sorina C. şi plimbarea noastră prietenească în cartierul Cotroceni, depăşind locurile și intersecţiile de la fosta Piaţă Elefterie, povestindu-ne reciproc clipe pe care le-am interiorizat, fiecare dintre noi, în alte momente ale vieţii.Read more…
Fala iudaismului mondial, cum era supranumit Filderman nu doar în cercurile evreilor din România, dar și în cele din America și Europa, s-a născut la București, de Iom Kipur, în 14/25 septembrie 1882. Provine dintr-o familie de meseriași. Tatăl său, proprietarul unui mic atelier de tipografie și legătorie, a murit la 35 de ani, când copilul abia împlinise 3 ani. La această vârstă, desigur, nu a putut înțelege semnificația acestei tragedii. Mama, proprietara unui atelier de broderie și lenjerie, a rămas unica sursă de susținere a familiei cu cinci copii. Wilhelm era cel mai mic. Veniturile nu i-au permis mamei să-și dea toți copiii la studii. Intuind însă capacitățile lui Wilhelm, a făcut cele mai mari eforturi ca să-i poată asigura condițiile necesare nu doar pentru studii primare și medii, ci și pentru studii superioare. Dar până la studiile superioare, copilul și adolescentul Filderman a trecut prin școala primară, gimnaziu și liceu. Cu antisemitismul s-a confruntat chiar din această etapă a vieții. Antisemitismul era parte integrantă din existența noastră zilnică – scrie Filderman în Memoriile sale. Printre altele relatează următoarea întâmplare: În școala noastră s-a înființat ceva de tipul unui club cu obiectivul de a invita persoane care să vorbească despre teme de cultură generală. Un coleg de clasă, Petru Locusteanu, mi-a cerut să fiu prezent la prima întâlnire care a fost prezidată de profesorul Banu. În prezența mea, desconsiderând regula, unul dintre colegi s-a ridicat și a cerut ca toți evreii să fie excluși din club. Locusteanu, care inițial m-a invitat, a aplaudat cel mai zgomotos. M-am ridicat și l-am întrebat pe profesorul Banu dacă clubul are drept scop să ne învețe elemente de cultură generală sau să promoveze o politică antisemită.Read more…
Un bun și vechi prieten și tovarăș de breaslă obișnuia să înceapă fiecare prezentare a unei idei noi cu fraza: ”eu primul, și înaintea mea mulți alții…”. Pe vremuri oricine avea șanse să redescopere America. Sursele de informații erau extrem de restrânse, accesul la noutăți era limitat și nu e de mirare că întâlnim în istoria artei, literaturii și tehnologiei dispute privitoare la dreptul de a fi considerat primul, inventatorul și promotorul unei idei, sau al unui aparat. Ideea injectării epidurale de opioide a apărut aproape concomitent în două reviste medicale, la interval de numai câteva luni. Cine poate fi considerat promotorul tehnicii, cel care a publicat primul, sau cel care a fost primul care a trimis articolul la redacție spre a fi publicat?! Inutil a aminti încă o dată că în ziua de azi e mult mai greu să inițiezi ceva de valoare, pentru că imensa majoritate a ideilor și proiectelor au o bună șansă de a fi ”născute”, inițiate sau inventate de altcineva. Nu degeaba industria patentelor e una din cele mai reușite, ea reprezentând prima adresă de contact pentru oricine care consideră că e posesorul unei idei originale. Și nu degeaba primul sfat pe care-l primești când spui că ai descoperit sau inițiat ceva nou este să cauți în literatura de specialitate dacă nu cumva ”noutatea” este deja cunoscută și publicată.Read more…
De obicei, alegerile americane la jumătatea mandatului președintelui confirmă o erodare a popularității acestuia, precum și a partidului său, făcând destul de dificil pentru el să îndeplinească unele proiecte politice sau economice în partea a doua a mandatului. În cei doi ani care rămân, președintele trebuie să facă concesii, uneori serioase, partidului în opoziție, pentru a ajunge la votarea proiectelor care de multe ori sunt respinse Și, evident, rezultatele ultimilor doi ani influențează șansele viitorului candidat la președinție, indiferent dacă este vorba de realegerea lui, sau despre un candidat nou. Cam acestea au fost previziunile sau așteptările legate de scrutinul desfășurat săptămâna trecută în SUA. De precizat că este vorba de o reînnoire a jumătate din componența celor două Camere – a Reprezentanților și a Senatului. În același timp, în diferite state au avut loc și alte alegeri – de guvernatori, de procurori generali, sondaje legate de diferite proiecte de lege ș.a.m.d. La prima vedere, pentru democrații care dețineau majoritatea în cele două Camere și președinția, șansele s-au arătat proaste. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
