Merav Michaeli, președinta Partidului Muncii, ministrul transporturilor este urmașa unor remarcabili foști redactori ai ziarului Új Kelet (dr. József Fischer și dr. Rezső Kasztner). Yair Lapid, președintele Partidului Yesh Atid (Există viitor), actualmente ministru de externe și peste doi ani prim-ministru, este fiul lui Tommy Lapid, cunoscut om politic, publicist și ziarist, care timp de mai multe decenii a colaborat la ziarul Új Kelet. Ei au fost deja pomeniți în Baabel – excelentul articol scris de Tiberiu Ezri, Nepoata lui Kasztner, precum și articole ale Evei Galambos și ale altora, privitoare la scrutinul din Israel. În continuare voi prezenta ascendenții lor, accentuând legătura acestora cu ziarul Új Kelet dar și cu unele evenimente colaterale legate de viața și activitatea lor.Read more…
Nu mai există, au fost îngropate încetul cu încetul pentru ca astăzi să dispară complet. Să nu credeți că sunt o fire care mă amăgesc, că mă entuziasmez repede. Încă înainte de 1989 am fost reținută în ceea ce privește evoluțiile viitoare, concret atunci mă gândeam la antisemitism. Eram convinsă că după căderea regimului ceaușist, antisemitismul latent care uneori ieșea la suprafață, va izbucni, nemaiexistând o stavilă pseudoideologică despre egalitatea tuturor. Din păcate, am avut dreptate, așa s-a întâmplat, este adevărat, încetul cu încetul s-a mai atenuat, prin strădania unor oameni politici cu gândire democratică și prin constrângeri din afară – condiționarea intrării noastre în NATO și UE, au apărut și legi care sancționau manifestările antisemite. Dar, mai ales odată cu izbucnirea pandemiei, ele au reizbucnit sub o formă sau alta în Europa chiar și în România. În ultimul timp, nu atât acest aspect mă îngrijorează cel mai mult, ci tabloul românesc pe ansamblu. Și aici intervin iluziile mele. Mi-am făcut iluzia și am dat de câteva ori câte un cec alb (cu rețineri, totuși la vârsta mea nu pot fi chiar atât de naivă) pentru personaje și ideologii despre care credeam că vor funcționa.Read more…
Recent, mi-am amintit de o zicală: bâta și zăhărelul. O veche înțelepciune populară, dar depinde cum este primită în lumea contemporană democratică. Acum câteva zile Avigdor Lieberman, ministrul de Finanțe al Israelului, a luat o decizie care m-a consternat. M-am întrebat cum și din ce cauză a luat această decizie care a trezit dispute furtunoase în lumea politică și în presa israeliană. Domnul ministru a decis să anuleze subvenţia acordată de stat creșelor, căminelor și grădinițelor pentru copiii evreilor ultra-religioși (”haredim”) care învață Tora ziua și noaptea în ieșive și nu lucrează. Justificarea sa este că astfel va încuraja încadrarea evreilor ultra-religioși în câmpul muncii, contribuind la dezvoltarea economică a țării. Cu alte cuvinte, dacă tatăl nu lucrează, ci se întreține – și își întreține familia – dintr-o sumă modică pe care o primește de la respectivul ”kolel” la care învață, atunci să sufere copilul! Idee ciudată, însă o ocazie de bucurie pentru o parte a publicului israelian laic, antireligios. Am auzit oameni care au aplaudat, afirmând că, în fine, evreii ultra-religioși care nu muncesc, ci doar învață Tora pentru a se eschiva de la muncă, nu vor mai fi întreținuți de cetățenii laici ai Israelului care muncesc. Unii ”laici” au mers și mai departe ticând că evreii ultra-religioși ar fi o populație malignă. M-am îngrozit să aud asemenea afirmații.Read more…
O cunoşteam de patru decenii şi habar nu aveam care-i erau florile preferate! Am sunat-o de pe mobil şi am întrebat-o. „Trandafirii galbeni. Cel mai mult îmi plac trandafirii galbeni.” mi-a spus Babi. A doua zi fulguia dinspre Tâmpa şi noi cutreieram florăriile în căutarea trandafirilor galbeni. Pe când ne pierdusem speranţa, i-am găsit într-o florărie lăturalnică. Apoi am urcat scările casei lui Babi şi băieţii i-au întins buchetul de trandafiri solari. Era modul lor de a-şi exprima compasiunea pentru cele îndurate de ea, admiraţia pentru tenacitatea ei şi recunoştinţa că le împărtăşise şi lor povestea ei care trebuie cunoscută de cât mai multă lume. Pe drumul către casă au exclamat de câteva ori „Ce femeie puternică!” Da, Babi era – cât de greu îmi este să folosesc timpul trecut – o femeie puternică, determinată, ambiţioasă, plină de elan. Babi şi mama s-au cunoscut în 1946, la Cluj, locuind o vreme împreună la căminul tinerilor evrei reveniţi din lagărele naziste. Pe atunci Babi se scula în zori ca să meargă la lucru la Fabrica de Basmale, aflată în cealaltă parte a oraşului.Read more…
Cititorii mei fideli vor ști despre cine e vorba, celorlalți le recomand să (re)citească articolul meu pe această temă. https://baabel.ro/2020/12/moses-wilhelm-shapira-savant-sau-sarlatan/ Disputa dacă manuscrisul găsit de Shapira este autentic sau nu, continuă până în ziua de astăzi și în articolul meu afirmam că ea va putea fi tranșată doar dacă manuscrisul va fi găsit și va fi datat cu carbon radioactiv. Numai că i s-a pierdut urma de peste o sută de ani, când ultimul lui posesor a murit fără moștenitori. Poate că va mai apărea cândva, din vreo colecție particulară, dar e posibil ca oameni neștiutori să-l fi aruncat demult la gunoi… După alte păreri ar fi pierit într-un incendiu. Au rămas doar câteva copii, părerile experților contemporani (anii 1880), precum și documente ale vremii. Mărturisesc că speram ca manuscrisul să fie autentic, și nu numai eu…Și iată că în martie 2021 a apărut o carte care încearcă să dovedească doar pe baza materialului existent că manuscrisul este autentic, că provine din perioada Primului Templu (înainte de 586 î.e.n.) și că este cea mai veche versiune cunoscută a Deuteronomului, (Sefer Dvarim), a cincea carte a Vechiului Testament. Este The Valediction of Moses – a Proto-Biblical Book, scris de Idan Dershowitz, profesor de Studiu și Exegeză a Bibliei Ebraice de la Universitatea din Potsdam, Germania.Read more…
Când am început să scriu acest articol aveam dubii dacă omul se trage din maimuțele antropoide sau din pasări… Aș vrea să scriu câteva lucruri despre fluierat sau cum se spunea la noi în Marghita, fișcurat. Păsările ciripesc, ba chiar multe din ele fluieră într-o gamă sonoră largă și de multe ori și melodică. Care este mecanismul vocalizării la pasări? Organul vocal al păsărilor se numește sirinx, o structură osoasă aflată la baza traheei, pe când la mamifere organul vocal este laringele, aflat deasupra traheei. Uneori sirinxul este învelit într-un sac de aer care îi slujește de cutie de rezonanță. Păsările cântă din două motive principale: pentru a atrage sexul opus, sau pentru a-și apăra teritoriul. Descrierea frecvențelor sonore și a neurofiziologiei vocalizării păsărilor este dincolo de intenția acestui articol. În orice caz, unii ornitologi consideră cântatul păsărilor drept o formă de cultură, iar cercetări recente arată că prin fluierat, păsările sunt în stare să construiască fraze, unele specii de pasari chiar folosind gramatica. Deci când spunem despre cineva în zeflemea că are un creier de pasăre (adică cu o inteligență redusă), o facem ignorând faptul că păsările, spre deosebire de multe alte animale, au un limbaj propriu, poate chiar complex. Dar mai sunt și alte animale care comunică prin fluierat-șuierat, cum ar fi unele omizi, cobai, căini sălbatici asiatici, șoareci, marmote, unii delfini, câinii dingo, unele rațe, etc.Read more…
În anul 1998, la editura Hartung-Gorre din Konstanz a apărut o carte în limba germană, pe care am scris-o împreună cu cumnatul și prietenul meu, dr. Beno Hoișie, cu titlul: Die Letzten vilelleicht: Alte jüdische Menschen in Bukarest und Jassy 1898-1998 (Ultimii poate: Evrei vârstnici la București și la Iași 1898-1998). Editorul, profesorul Erhard Roy Wiehn, ne-a sugerat să scriem despre pacienții noștri. Amândoi eram medici pensionari și lucram la Comunitate, eu la București și el la Iași, După discuțiile purtate cu pacienții care au dorit să răspundă la întrebările noastre, eu am scris douăsprezece portrete și el şase. Am mai scris despre acest subiect în 2017 (https://baabel.ro/2017/11/povestea-unui-fost-pacient/ ) când am ales un portret al unui pacient care mi s-a părut atunci emblematic pentru evreii care au rămas în România. Ce m-a determinat să revin acum asupra acestor portrete? Întâmplător am pus mâna pe carte și am recitit titlurile. I-am revăzut în minte pe cei despre care am scris. Niciunul dintre ei nu mai este în viață, dar toți ar merita să fie cunoscuți. Cred că niciunul nu are urmași care să-l pomenească. De aceea vreau să fac cunoscută cel puțin povestea domnului Willy H., foarte mulți ani cantorul templului Coral din București, pe care multă lume l-a cunoscut și l-a admirat, dar despre care nu se mai pomenește deloc.Read more…
Alex mi-a fost coleg de liceu în urmă cu… (Mai bine să nu fac socoteala!!) Drumurile noastre s-au despărțit imediat după bacalaureat, când fiecare a luat o în altă direcție: el spre facultatea de construcții și eu spre medicină. Ani de zile ne-am revăzut doar întâmplător, când eram invitați la aceeași sindrofie, sau la vreo nuntă a unui cunoscut comun. Știam că se căsătorise, că avea doi copii și că emigrase în Israel cam cu un an înaintea mea, cu tot familionul, bunici, părinți și copii. Au trecut mai multe decenii până când soarta ne-a adus din nou împreună, invitați la un prieten comun, într-o sâmbătă, la o masă copioasă cu tot ce amfitrionul (și el de origine română) preluase de la cei printre care crescuse, adică ciorbă de fasole afumată, mititei, sarmale în varză, etc. La masă Alex și cu mine ne-am așezat unul lângă celălalt, am depănat amintiri de tot soiul. De atunci ne vedem din când în când. Vorbim de toate și despre toate și trebuie să recunosc că nu aducem în discuție, aproape deloc, aspecte ale existenței noastre comune în lumea pe care amândoi am părăsit-o în urmă cu zeci de ani. Dar telefonul pe care l-am primit acum vreo două săptămâni era oarecum deosebit de celelalte convorbiri pe care le aveam cu el: – M-am întors acum câteva zile din București… Când vii pe aici?Read more…
În ianuarie 1945, Edi și Hary Neumann au fost eliberați de Armata Roșie din lagărul de concentrare de la Auschwitz. De la părinți nu aveau nicio veste, nu prea erau optimiști în ceea ce privește șansele lor de supraviețuire. Amândoi erau în vârstă…După un drum lung într-un vagon de marfă, a ajuns la Cluj. Ieșind din gara pe jumătate distrusă, s-a oprit pe Calea Regele Ferdinand, printre ruinele lăsate de bombardamentele aliaților. Unde să mă duc acum? – s-a întrebat. Să încerc să merg la casa noastră? A încercat… Era locuită de niște oameni necunoscuți, care nu l-au lăsat să intre, nici măcar ca să-și caute câteva lucruri personale, de care își amintea că rămăseseră acolo. Cel mai mult îl durea că nu ave nicio poză a părinților și a fratelui său. S-a așezat pe o bancă într-un parc, gândindu-se încotro s-o ia… După încercări nereușite de a găsi pe cineva viu din familie, și-a amintit de dădaca lui, tanti Maricica, și s-a trezit în fața locuinței ei. A fost primit cu multă căldură și timp de un an a locuit la ea. În toamna anului 1945 a început facultatea de medicină. Read more…
Ziua a noua a lunii Av din calendarul evreiesc, este socotită ziua tuturor catastrofelor care s-au abătut asupra poporului evreu de-a lungul anilor.În această zi se păstrează toate obiceiurile de doliu. Este cea mai lungă și mai severă zi de post a anului, cam 25 de ore și jumătate fără mâncare, dar mai ales fără băutură, într-o căldură infernală. Este unul din cele cinci posturi anuale pe care evreii sunt obligați să le țină, în afara postului de Iom Kipur. Patru dintre ele apar în Vechiul Testament. Porunca ne este dată de profetul Zaharia și toate sunt legate de aceleași evenimente istorice cutremurătoare de care poporul evreu este șocat până astăzi – distrugerea primului și celui de al doilea Templu în aceeași zi a anului, la o distanță de peste 500 de ani. Al cincilea post ne este poruncit în Talmud și este legat de un eveniment din Vechiul Testament – Estera și unchiul ei i-au salvat pe evrei de la distrugere. Primele patru sunt legate de o catastrofă, pe când al cincilea este legat de o salvare. Semnele de doliu încep cu câteva zile înainte: oamenii nu fac petreceri sau nunți, nu ascultă muzică, nu poartă haine noi și mai ales pantofi noi, nu se bărbieresc, nu se tund, nu mănâncă carne. De ce postul și doliul din această zi sunt atât de aspre? După Mișna (o parte din Talmud), poporul evreu a suferit cinci catastrofe majore, bineînțeles până la apariția acestei cărți în jurul anului 185 e.n.Read more…
Cred că nu sunt singura care are nostalgii privind mâncăruri, gusturi, obiceiuri de familie, multe rămase definitiv doar în amintire, azi nemaiavând acces la ele, fie și doar pentru că nu mai există ingredientele din vremea aceea, fie pentru că nimeni nu mai are abilitățile de a le prepara. Bunica mea, Magda, nu mi-a pregătit nicio masă la wok, nu mi-a făcut budincă de chia sau guacamole. Dar mi-a pregătit zi de zi, ani la rând, mâncărurile cele mai savuroase, așteptându-mă cu masa delicat aranjată, întotdeauna cu șervețel lângă farfurie și având pe masă o vază cu flori sau măcar o floare într-un pahar. La micul dejun primeam porția zilnică de miere pe o farfurioară iar oul fiert moale mă aștepta în suportul lui special, lângă care bunica mea Magda tăia felia de pâine în fâșii pe care le înmuiam în gălbenușul auriu. Acestea erau însoțite de obicei de cacao cu lapte sau, și mai grozav, de ceaiul cu esență de rom. Mai bea oare cineva azi ceai cu esență de rom?Read more…
Între anii 2003 şi 2010 am participat la forumul Taclale, despre care am mai amintit în articolul despre reţele de socializare. Participanţii erau români trăitori pe diferite meridiane, în Europa, SUA, Canada şi chiar Australia. Acest grup de discuţii exista pe vremea când nu se inventase Facebook şi se purtau discuţii variate, oamenii se ciondăneau câteodată. Cu timpul, „taclaliştii” s-au mutat pe Facebook. Mie experienţa respectivă mi-a fost suficientă ca să nu mai particip niciodată la forumuri, dar mai păstrez însemnările de călătorie scrise pentru forumiştii de atunci. Citind articolul despre Andaluzia, publicat de Peter Biro în Baabel, mi-am amintit de propria mea vizită în Andaluzia, din anul 2005, cu păţaniile de rigoare. Am decis să le public în Baabel, în două părţi. Sper să vă încurajeze să ajungeţi prin acele locuri, pe cât de frumoase, pe atât de calde. Dar ţineţi minte că nu există niciun oraş mai frumos decât Madridul. Vă doresc să aveţi ocazia să vă plimbaţi şi să vă bucuraţi de ceea ce oferă Spania. A doua zi am pornit cu maşina către Sevilla. Călătoria a fost lină şi plăcută, traversând dealuri verzi cu plantaţii cu care deja mă obişnuisem, măslini şi viţă de vie. Dar în apropierea oraşului am avut o serie de încurcături, din cauza unor devieri ale drumurilor, pancarte greşite şi alte neînţelegeri, probabil inevitabile. În cele din urmă am ajuns la Sevilla, un oraş nespus de frumos, variat ca aspect, unde trecutul convieţuieşte cu prezentul cam la fiecare pas…Hostalul închiriat iniţial se afla în partea sudică a oraşului. Mi s-a mai ivit astfel încă o ocazie de a trece podul peste Guadalquivir şi în cele din urmă m-am apropiat de hotel. Aveam harta, accesoriu care nu putea să lipsească, eram cam la 50 de metri de destinaţie, dar intrasem într-o zonă în care maşina se “freca” aproape de pereţii caselor de pe străduţe, toate în sens unic. M-am învârtit vreo oră în jurul cozii şi nici cele trei telefoane la destinaţie nu m-au ajutat ca să nimeresc adresa.Read more…
Anotimpul călduros aducea schimbări în viaţa din casa Bunicii Erzsi, aflată la periferia (de atunci) a Clujului. În curte se instala covata de lemn în care mă bălăceam în voie, prânzul nu-l mai mâncam în casă, ci sub nucul umbros unde se afla o masă încăpătoare cu două bănci de lemn lungi şi nu se mai gătea în bucătărie, lângă soba încinsă, ci în „bucătăria de vară”. Nu era o bucătărie de vară cum scrie la carte – nici nu avea cum să fie, pentru că bunicii mei adoptaţi se mutaseră în chirie în căsuţa de pe strada Kodály (acum Sinaia) după ce regimul comunist i-a dat afară din locuinţa de patru camere confort din centrul oraşului. Nu ştiu dacă locuinţa lor din centru avusese bucătărie de vară, dar bunica îmi povestea că orice casă de gospodar înstărit avea o astfel de anexă. Bucătăria noastră de vară era improvizată în magazia de lemne a gazdei (tanti Dobrai). Oraşul fusese racordat la gaze de câţiva ani buni şi magazia nu mai era folosită. Bunica şi-a instalat acolo un reşou cu două ochiuri, pe butelie, şi gătea în ambianţa răcoroasă, sub privirea atentă a pisicii Ţilu-Milu, mereu gata să înhaţe ceva gustos.
Spre deosebire de anotimpurile reci, când bunica mă punea la treabă şi, îmbrăcată cu şorţuleţul meu de bucătărie, alegeam orezul şi fasolea, curăţam cartofii fierţi în coajă sau frecam de zor untul pentru prăjitură, în anotimpul cald nu mă prea lăsa să intru în bucătăria de vară care era neîncăpătoare şi, din neatenţie, puteam răsturna reşoul cu focul deschis. Contribuţia mea la gătit se mărginea la culesul celor trebuincioase din grădină (frunze de pătrunjel, de mărar sau ţelină şi roşii îmbrobonate de rouă), precum şi la consultarea privitoare la meniul de a doua zi. Ce gătim mâine? – întreba Bunica Erzsi în fiecare după amiază, după ce-şi făcuse siesta şi şedea sub nuc generos din curte. Găteam zilnic pentru că pe atunci nu aveam frigider şi mâncarea nu se putea păstra mai mult timp. Meniul trebuia să fie cât mai variat şi uşor de digerat, iar în zilele caniculare, ceva răcoros, care se gătea repede, dimineaţa, ca să nu te zăpuşeala lângă foc.
Supele de fructe erau printre preferatele noastre şi – spre uimirea mea – chiar dacă se numeau „supă”, se consumau după felul doi. Bunica Erzsi făcea supe de fructe în funcţie de sezon: mai întâi de agrişe, apoi de vişine, pe urmă din mere de vară. Toate după aceeaşi reţetă care se găsea în „biblia ei culinară”. La pagina 43; a acestei cărţi de referinţă pentru mine, la numărul de ordine 28, se găseşte reţeta supei de fructe, pe care o traduc şi o copiez. Read more…
Cu ocazia comemorării victimelor pogromului de la Iași, agenți ai forțelor de ordine, a căror menire este să ocrotească populația civilă, s-au prefăcut în călăi. Buni vecini și-au jefuit vecinii. Oameni de treabă parcă dintr-o dată s-au sălbăticit. Suntem și noi oameni de treabă. Cine ne promite că nu va veni o zi în care ne vom sălbătici și noi? Rabinul Eliahu Eliezer Desler a fost primul îndrumător spiritual al yeșivei Ponivezh din Bnei Brak. Deși inovator în gândire, rabinul nu a publicat nimic. Discipolii săi și-au păstrat notițele și le-au publicat în cinci volume. Deși înțelese de puțini, ele sunt citite și citate de mulți.Read more…
Ce este comun între trenul morții din Iași, măcelul de pe malul Dunării de la Budapesta și arderea de vii a peste o mie de evrei la Jedwabne, în Polonia? Toate au fost comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către criminali localnici, fără participarea activă a naziștilor germani. Evreii trăiesc în Polonia de peste opt sute de ani, cu perioade liniștite întrerupte de pogromuri fiindcă, la fel ca în toată Europa, pentru orice dezastru natural sau epidemie erau învinuiți evreii. În 10 iulie se vor împlini 80 de ani de la pogromul din comuna Jedwabne din estul Poloniei. După ce trăiseră peste două sute de ani împreună cu evreii, la bine și la rău, unii polonezi din această comună și din zeci de comune din jur au profitat de ocupația nazistă care le dădea mână liberă și au ars de vii mii de evrei. După cum reiese din documente istorice și din mărturii, totul a fost planificat și săvârșit de localnici, nu de germani. După război a avut loc un proces și pentru aceste crime au fost condamnați numai doi săteni la perioade relativ scurte de închisoare, deși zeci și chiar sute de săteni au fost implicați în mod direct sau indirect.Read more…
Ce este un „underdog”? Cuvântul nu are un echivalent românesc și nici nu se poate traduce direct din engleză. În dicționarul Dexonline.ro: underdog s. m. (cuv. engl. americ.) ◊ „Cea mai largă categorie socială, aceea numită de americani «underdogs» (textual: câini învinși într-o competiție canină și, prin extensiune, orice perdant, orice handicapat sau neprivilegiat în lupta pentru existență […]” R.lit. 19 V 77 p. 2 [pron. ándărdog]. Este vorba de partea dintr-un conflict, care, în mod anticipat, este considerată inferioară și care este confruntată, în mod real sau prezumtiv, cu nedreptatea. Desigur, termenul acesta este bine cunoscut sociologilor și psihologilor, dar mai ales este foarte la modă în mass-media și cercurile stângii progresiste, care solidarizează cu patos cu orice subiect care poate fi considerat un underdog. Conform acestei ideologii, oprimatul are întotdeauna dreptate, iar adversarul puternic este, a priori, de partea greșită a istoriei lumii. Aș vrea să mă apropii acum din perspectiva canis lupus familiaris asupra conflictului din Orientul Apropiat și să combat percepția publică, care urmărește evenimentele recente ca un discipol fidel al mișcării underdog – și asta în mod explicit în dezavantajul Israelului.Read more…
În mai 2014, imediat după inaugurarea Monumentului Memorial al Martirilor Holocaustului din Cluj, treceam aproape zilnic prin părculeţul unde era amplasat şi mă apropiam de monument cu inima cât un purice, aşteptându-mă să-l văd mâzgălit cu vopsea sau deteriorat, mai ales că şi la Cluj fuseseră descoperite destule inscripţii antisemite şi xenofobe pe ziduri. De fiecare dată când revedeam monumentul neatins, înconjurat de verdeaţă, de clujenii paşnici care se plimbau sau se fotografiau lângă el, îmi cădea o piatră de pe inimă. Au trecut anii şi teama de vandalizarea monumentului s-a diminuat considerabil, în schimb sunt îngrijorată în privinţa Templului Memorial al Deportaţilor Evrei, ale cărui ziduri fuseseră profanate cu puţin timp înainte de începerea lucrărilor de renovare. Nu pot decât să sper că edificiul care şi-a recăpătat strălucirea de odinioară nu va fi ţinta unor profanatori. Din păcate, vandalizările şi profanările obiectivelor evreieşti continuă. Cea mai recentă faptă de acest fel s-a petrecut în 28 iunie 2021 la Orăştie, unde au fost sparte – cu pietre cubice de caldarâm! – toate ferestrele sinagogii construite în 1896…Read more…
Am încheiat cea mai completă prezentare făcută în presă Pogromului de la Iași de la care s-au împlinit 80 de ani: interviuri inedite cu supraviețuitori ai pogromului și trenurilor morții, evocarea românilor care au salvat evrei punându-și viața în pericol și care au fost distinși cu titlul Drept între Popoare de către Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim, precum și modul de reflectare a acestor evenimente de-a lungul timpului, cu propaganda, minciunile și manipulările de rigoare. Mă așteptam la reacții adverse la aceste articole, iar așteptările mele nu au fost înșelate. Comentariile din subsol au fost ca de obicei predominant negative și n-am să le fac publicitate citând din textul lor, unele fiind de o abjecție înfiorătoare. Ce voi face însă va fi să încerc să disting tipuri de reacții întâlnite. Read more…
Alexander Salmon s-a născut în 1820. Tatăl lui, John Solomon, avea o prăvălie de legume și fructe la Londra, în Piccadilly. (Unii biografi presupun că ar fi fost fiul unui bancher sau al unui rabin, și chiar povești și mai fanteziste, de pildă că ar fi fost un ocnaș evadat! Dar se pare că acestea sunt numai speculații.) Cu toate că originile lui erau destul de modeste, Alexander și cei doi frați ai săi au primit o educație bună. Dar afacerile mergeau prost și cei trei tineri au fost nevoiți „să-și caute norocul” în lumea largă. În 1839 au plecat la San Francisco. (Era cu zece ani înainte de vestita goană după aur.) De acolo s-au îmbarcat pe un vas care făcea cursa între San Francisco și Sydney, Australia, trecând prin diferite insule ale Oceaniei. În 1841 Alexander s-a stabilit în insula Tahiti și a făcut o carieră strălucită. Pe atunci Tahiti încă era un stat independent, condus de o dinastie locală. La cârma țării se afla regina Pōmare a IV-a. Read more…
Cei care se plimbau prin centrul Clujului în anii 1960 şi începutul anilor 1970, se întâlneau adeseori cu un bărbat grăbit, purtând subsuoară un teanc de cărţi şi reviste. Era un bărbat scund, slab, cu ochelari rotunzi (porecliţi în Israel „ochelari de stângist”). Figura lui, care emana umor evreiesc, aducea întrucâtva, păstrând proporţiile, cu cea a lui Woody Allen. Era Otto Rappaport (1921-1993), una dintre personalităţile culturale ale Clujului acelor ani, care excela în mai multe domenii. Era un temeinic cunoscător al Torei şi Talmudului, dar şi un intelectual laic: scriitor, ziarist, teatrolog şi, mai ales, regizor de teatru. În anii adolescenţei şi tinereţii mele îl întâlneam adesea în casa noastră de pe strada Şincai, unde venea însoţit de prietenul şi colaboratorul lui, actorul György Kovács, unchiul meu, care potrivit istoricului György Gaal a fost cel mai mare actor de limbă maghiară din Transilvania. Veneau pe la noi să ia o gustare cu bunătăţi preparate de mama mea. Alteori îl întâlneam în casa de vizavi, de la numărul 4, în vizită sau la o petrecere dată de doctorul Wilhelm Traub, cunoscut cardiolog, dar şi un adevărat Mecena al artiştilor clujeni, fie ei de teatru, operă, literatură sau arte plastice, pe care îi sprijinea în momentele de cumpănă. Acasă la doctorul Traub se încingeau discuţii pe teme de istorie, artă plastică, teatru sau medicină. Evitau cu prudenţă subiectele politice, iar dacă se aventurau în acest domeniu, conversaţia viza doar politica internaţională.Read more…
