Vestea mi-a dat-o şoferul de taxi, cu o mină îngrijorată. “Nu ştiu, doamnă, ce-o fi cu noi, totul se duce de râpă… Până şi magnoliile au îngheţat” mi-a spus, după ce l-am salutat şi i-am indicat destinaţia călătoriei mele. Adevărul e că dacă vrei să te informezi prompt asupra noutăţilor arzătoare şi să iei pulsul societăţii atunci, în timpul unei călătorii cu taxiul, nu e cazul să te cufunzi în lumea smartphone-ului, ci să conversezi cu şoferul. Fie că eşti de acord cu el, fie că-l contrazici, la sfârşitul călătoriei, cel câştigat eşti tu, clientul. Sper totuşi că şi reciproca e valabilă, plecând de la o maximă plină de tâlc (nu ştiu cui îi aparţine), pe care tata mi-o pomenea adesea: Dacă doi oameni schimbă între ei două obiecte, în final fiecare va avea câte un obiect, dar dacă schimbă două idei, în final fiecare va rămâne cu ambele. – Au îngheţat magnoliile? Aşa ceva nu am mai văzut de când sunt! – Nici eu – întări şoferul de taxi – dar azi dimineaţă, când am ieşit din casă, florile superbei magnolii de vizavi stăteau ca nişte lumânări încremenite. Apoi s-au învineţit şi s-au pleoştit… Aşa sunt vremurile, aduc numai nenorociri. Nu vedeţi ce e în lume? Războiul face ravagii în Ucraina şi nu pare să se termine. E la doi paşi de noi, n-ai de unde să ştii dacă nu ajunge şi aici. Şi Trump impune taxele acelea care o să ne nenorocească şi pe noi… Şi ce va fi la noi, la alegerile prezidenţiale din mai? Cine credeţi că va câştiga? – – Habar nu am – mi-am spus eu părerea sincer. D-voastră ce credeţi? – Acu’ că au îngheţat şi magnoliile e semn rău. Nu pot să dau niciun pronostic – a conchis şoferul, la fel de circumspect ca mine. Nu ai de unde să ştii ce opinii politice are clientul, şi-o fi zis el. De ce să intri în contradicţie, acum când toată lumea e încrâncenată? La fel am gândit şi eu.Read more…
Scrisori de despărțire
Tov lamut bead arțeinu. (E bine să murim pentru patria noastră.) Iosef Trumpeldor, erou al poporului evreu dinainte de întemeierea statului Israel. Este sâmbătă, ora opt dimineața, și ca de obicei ascult programul săptămânal al prezentatorului Oren Nahari, o adevărată “enciclopedia ambulantă”. De fiecare dată, în decurs de două ore, el prezintă atât subiecte actuale, cât și istorice. Subiectul pe care l-a prezentat astăzi m-a atins adânc la suflet: scrisorile de despărțire lăsate de soldați sau rezerviști aflați pe diverse fronturi, mai ales în Gaza, care au căzut eroic începând din “sâmbăta neagră”, din 7 octombrie 2023 – dar sacrificiul lor continuă și în zilele noastre. De fapt, acestea sunt mesaje pe WhatsApp sau texte telefonice adresate părinților, soțiilor, iubitelor sau prietenilor, înainte de a ieși într-o acțiune militară periculoasă, din care nu e sigur că se vor mai întoarce, sau în ultimele momente ale vieții lor, când, răniți fatal, mai au puterea să scrie câteva cuvinte celor dragi.Read more…
O lume condusă de femei?
„Dacă lumea ar fi fost condusă de femei, ea ar fi fost mai pașnică, mai puțin violentă.” Am auzit această părere în diferite împrejurări, chiar și în comentariile revistei Baabel. Este o afirmație foarte greu de dovedit, pentru simplul motiv că de-a lungul istoriei au fost prea puține femei care au domnit independent, cele mai multe regine au fost soțiile sau mamele unor regi. Bineînțeles că multe dintre ele au influențat mersul istoriei, dar au acționat din umbră, sugerând diverse idei soțului sau fiului aflat la putere. Aproape singura opțiune pe care o avea o femeie ca să domnească era să fie văduvă și mama prințului moștenitor și atunci putea fi regentă până când acesta ajungea la maturitate. Această situație nu s-a limitat la Europa – ați auzit vreodată de o femeie pe tronul Chinei sau al Imperiului Incaș? Înseamnă că nu este un fenomen cultural, ci trebuie să existe cauze obiective. Și eu cred că majoritatea femeilor nu aveau calitățile care i se cereau unui domnitor de pe vremuri: să fie un luptător neînfricat și să-și apere țara – altfel nu ar fi avut ce să guverneze! Legenda amazoanelor, a femeilor luptătoare, este numai o legendă, și chiar dacă ele ar fi existat aievea, ar fi fost tot numai o excepție. Împărații romani erau adesea proclamați de armată, cei germani erau aleși, dar în mod obișnuit succesiunea se făcea din tată în fiu, iar când un rege murea fără moștenitor, adesea aveau loc războaie civile până când cineva acapara puterea. În Europa aceasta a fost situația „de când lumea”, adică din perioada de tranziție dintre Antichitate și Evul Mediu, când regele franc Clovis a proclamat Legea Salică. Era, de fapt, primul cod de legi al Europei Apusene și pe el se bazează până astăzi o parte din legislația europeană. Iar acesta prevedea că femeile nu pot moșteni nici pământuri, nici titluri nobiliare, și cu atât mai puțin coroana. Totuși, încet-încet, în lipsa unor moștenitori bărbați, în Europa au apărut câteva regine domnitoare,Read more…
Klara Szűcs – pictoriţa supravieţuitoare de la Auschwitz (II)
Au trecut şapte ani de când am început căutarea Klarei Szűcs, autoarea celor trei portrete care se aflau pe peretele camerei de zi a scriitoarei Júlia Szilágyi, de binecuvântată amintire. Povestea detaliată a demersurilor mele care păreau fără sorţi de izbândă am relatat-o în prima parte a acestui articol El se încheia cu apelul telefonic primit de la Paul Dancu din Satu Mare, pasionat cercetător al istoriei Holocaustului şi vorbitor de slovacă. El a vizionat interviul Klarei Barkanyiova (n. Szücs) realizat de Karin Binderova în iulie 1996, în cadrul USC Shoah Foundation, şi păstrat în arhiva Universităţii Southern California din SUA. Din cele repovestite de el s-a alcătuit partea a doua a articolului. Klara Szűcs s-a născut în 24 ianuarie 1918, într-o familie evreiască din Oradea care încă făcea parte din Austro-Ungaria. Tatăl ei, inginer feroviar, era născut în Ungaria, iar mama provenea din aşa-numitul Ţinut de Sus (Felvidék), adică Slovacia actuală. După încheierea Primului Război Mondial, Transilvania a intrat în componenţa României, iar inginerul feroviar Szűcs a decis să-şi continue viaţa în noua patrie şi să lucreze la Căile Ferate Române. A fost transferat la Târgu Mureş, unde Klara şi-a petrecut copilăria şi a urmat clasele primare la şcoala evreiască. Familia nu era religioasă, dar mergea la sinagogă şi Klara îşi aminteşte de rabinul cel strict şi de frumoasele serbări de Purim şi Hanuca. Era o fetiţă talentată, lua ore de balet şi patina foarte bine, dar cel mai mult îi plăcea să deseneze. Încă din anii de şcoală şi-a dorit să devină pictoriţă. Vacanţele şi le petrecea la Banská Bystrica, la vila bunicilor Reisz, din partea mamei, unde a învăţat şi puţină slovacă. După câţiva ani, tatăl Klarei a fost transferat înapoi la Oradea şi ea a urmat liceul Oltea Doamna, unde şi-a dat bacalaureatul în 1937.Read more…
O pierdere dureroasă pentru loja B’nai B’rith din România
Zilele trecute familia, prietenii și colegii din Forumul B´nai Brith ”Moses Rosen”, foști colegi de muncă, l-au condus pe ultimul drum pe inginerul José Iacobescu (1932-2025), ani de zile președintele acestei organizații, dispariția lui fiind echivalentă cu pierderea unor valori, altele decât memoria supraviețuitorilor care dispar unul câte unul. José a fost un adevărat creator de valori legate de promovarea relațiilor cu Israelul și cu evreimea din lume, în acest caz prin activitatea extraordinară pe care a depus-o pentru reînvierea B´nai B´rith din România, reușind să-l plaseze în primele rânduri ale organizațiilor B´nai B´rith din Europa și din lume. Ar fi multe de spus despre realizările economice ale inginerului Iacobescu, înființarea după 1990 a Camerei de Comerț și Industrie România-Israel și despre extinderea acestei activități pentru care a primit aprecieri, medalii, distincții. Cine urmărește Facebook sau WhatsApp a putut vedea sutele de ferparuri care îi scot în evidență meritele în acest domeniu. Dar eu vreau să mă refer la cei peste 15 ani petrecuți ca președinte al B´nai Brith România.Read more…
O zi între haosul din Israel și cel de la granița cu Siria
Haosul din Israel continuă, sporind starea de confuzie, de neîncredere a cetăţenilor faţă de guvern și de conducătorii actuali. De altfel, pentru o parte destul de semnificativă a populaţiei israeliene această neîncredere nu pare să fie o noutate. În Israel, haosul se extinde pe zi ce trece: în sud se mai aud uneori alarme provocate de rachete lansate din Gaza și o dată la câteva zile continuă alarmele la Ierusalim, Beer Șeva și în vecinătatea Mării Moarte, datorită rachetelor lansate din Yemen. Acum se vorbeşte despre o nouă situaţie imposibilă. În 16 iulie, după-amiază, graniţa dintre Israel şi Siria, marcată printr-un gard de sârmă înalt de 2-3 m (asemănător cu cel de la graniţa cu Gaza, distrusă de teroriştii Hamas în 7 octombrie 2023) a fost forţată de locuitorii druzi din Podişul Golan, lângă oraşul Majdal Shams . Puhoaie de druzi israelieni se revarsă spre Sweida , la cca 250 km de graniţa israeliană. Este capitala guvernoratului Muntele Druzilor din sudul Siriei, unde, cu o zi înainte, avuseseră loc atacuri mişeleşti asupra locuitorilor druzi. Regiunea este preponderent druză, iar în oraşul Sweida, cu o populaţie de 74.000 de locuitori, alături de druzi mai trăiesc creştini ortodocşi şi beduini locali care sunt musulmani suniţi. Probabil că ei au declanşat atacurile împotriva druzilor. Ce s-a petrecut începând din 15 iulie în locurile din sud-vestul Siriei, populate de druzi?Grupări islamiste, a căror identitate a fost greu de stabilit la început, au înaintat cu vehicule militare spre Muntele Druzilor, în special spre Sweida și satele din jur. În seara de 16 iulie a început debandada: mass media a relatat despre violuri, umilinţe, au fost uciși bărbaţi şi femei, bătrâni și copii, un adevărat masacru. Tineri aproape dezbrăcaţi erau târâţi cu forţa de agresori. Erau arse cadavre, sub ochii îngroziţi ai druzilor agresaţi.Read more…
Curţile copilăriei
Vederea pieselor de mobilier depozitate pe trotuar, chiar dacă pentru scurtul răstimp înainte de a fi încărcate într-un camion, îmi stârneşte întotdeauna un sentiment de milă: mi se par dezrădăcinate, dezorientate şi oricât ar fi de frumoase, par ponosite, toate defectele fiind expuse privirilor indiscrete ale trecătorilor. De obicei îmi întorc capul ca să nu fiu părtaşă la umilinţa lor. Îmi displace să privesc interiorul unei locuinţe care are uşa deschisă. Niciodată nu am fost curioasă să aflu ce au oamenii în casa lor şi mă sfiesc să văd femei în capot sau bărbaţi în pijama, paturi nefăcute sau oale pe foc. În schimb, îmi place să iscodesc curţile care se dezvăluie prin porţile deschise sau întredeschise, ba chiar şi prin ulucii gardurilor. Sunt asemeni unui explorator care nădăjduieşte să regăsească, sub pomii umbroşi, printre florile multicolore sau chiar într-o curte golaşă, împrejmuită de locuinţe, un petec din minunatul tărâm pierdut al copilăriei. Magia copilăriei mele s-a risipit când ne-am mutat „la bloc”, unde nu mai era curte, copiii se jucau pe stradă. Nu vreau să spun că aş fi fost nefericită. Mi-am făcut mulţi prieteni, jocul de-a v-aţi ascunselea se desfăşura pe un spaţiu mai mare şi era mai palpitant, dar îmi lipsea curtea, pentru că până atunci avusesem norocul să locuiesc în case cu curte. Prima curte pe care mi-o amintesc era cea a casei de pe strada Şincai nr. 4. Era o curte mică şi betonată. Nu aveam gard, ci intrând prin poarta casei ajungeam direct în curticica înghesuită, ca o gură de aer, între zidurile clădirilor de pe această stradă centrală.Read more…
Insule grecești. Rodos
Fac și eu, cum zic americanii, ”o plimbare pe cărarea amintirilor”. În urmă cu opt ani am fost pe insula Rodos în Marea Egee, principala insulă a arhipelagului Dodecanez, adică ”Cele douăsprezece”. De fapt, sunt 15 insule mai mari (Rodos, Kos, Patmos, Kalymnos, Kastellorizo, Karpathos, Astypalea, Kasos, Leros, Tilos, Symi, Lipsi, Nisyros, Halki și Agathonisi – le enumăr pentru stricta plăcere a muzicalității numelor elene) și încă vreo 150 de insulițe, situate în sud-estul Mării Egee, mult mai la sud decât Zakynthos, insula mea preferată despre care am scris anterior. Când am ajuns în Rodos cu un zbor din Cluj, se însera și prima impresie adâncă mi-a dat-o apusul de soare pe care l-am observat la aterizare în toată splendoarea lui. L-am socotit un cadou de bun-venit din partea tărâmului insular. Hotelul în care am stat cele șapte zile era la doar 200 de metri de plaja care s-a dovedit nu prea grozavă, fiind plină de pietre aduse la mal de valuri. Avea aspect destul de sălbatic, fiind preferată de sportivii cărora le place să zboare cu zmeiele practicând sportul extrem numit kyteboarding. Îi vedeam zilnic cu zmeiele lor colorate pe care le înălțau de pe mare și după zbor cădeau tot în mare – erau zburători și înotători. Plaja se numea Kremasti, era un paradis al sportivilor și am aflat că acolo veneau de peste tot din Europa împătimiții acestui sport, stăteau uneori toată vara folosindu-se de vântul puternic propice pasiunii lor.Read more…
Este posibil acum un stat palestinian alături de Israel?
În ultimele luni, asupra Israelului se exercită presiuni extraordinare pentru a accepta un stat palestinian, acest demers fiind considerat drept soluția miraculoasă pentru terminarea războiului din Gaza și eliberarea ostaticilor. Cei care au propus această formulă vor să ofere palestinienilor din Gaza și din Cisiordania o speranță în viitorul lor, în sensul că un stat palestinian ar putea să-și rezolve singur problemele care decurg din calitatea statală, fără amestec, doar cu sprijin din afară, că vor dispune de instrumentele pentru a lua cele mai bune decizii care să creeze condițiile unei coexistențe pașnice cu statul evreu pe care să-l recunoască drept partener. Să presupunem că autoarele propunerii statului palestinian sunt conduse de bunăvoință, că nu au acționat constrânse de presiunea opiniei publice, formată în mare parte dintr-o populație musulmană neintegrată, din extremiști de dreapta și de stânga și din antisemiți și că resping ca nerealistă (deși n-ar trebui) declarația premierului Benjamin Netanyahu că este vorba de recompensarea terorismului respectiv a Hamas. Din păcate, alături de lansarea propunerii, un demers mai degrabă propagandistic care „sună bine”, nu cunoaștem vreun plan bine definit al căii prin care s-ar realiza acel stat palestinian. Iar dacă totuși ar reuși să fie impus, cum ar arăta.Read more…
Prima oară în Africa, în interes de serviciu
Abidjan se întindea pe o suprafață mare: un centru cu clădiri coloniale bine întreținute, înconjurat de o mare de sărăcie. Nu departe de centru, o șosea asfaltată mergea câteva sute de metri și apoi dispărea printre dune nesfârșite de nisip; o plăcuță proclama: „Această șosea este un dar din partea poporului Cehoslovaciei.” Mai încolo, rămășițele unei fabrici de încălțăminte indicau o origine similară — cadouri dintr-o țară socialistă soră. Mi-au venit în minte memoriile lui Paul Théroux despre proasta gestionare a ajutorului dat Africii după independență. Străzile principale erau pline mai ales de rezidenți francezi și de oameni de afaceri aflați în vizită; fete tinere în pantaloni scurți mergeau pe motociclete cu nonșalanță franțuzească. Oamenii își făceau somnul de după-amiază pe trotuare sau pe petice de iarbă. În copaci ciorchini de lilieci atârnau cu capul în jos, adăugând culoare peisajului. Și apoi era Hotel Ivoire, o clădire modernă cu mai multe etaje, cu un hol imens care găzduia magazine-boutique și, în centru, un patinoar, o prezență ciudată într-un climat tropical. Acolo, și nu-mi amintesc prea bine cum, l-am întâlnit pe cel mai interesant om din oraș. Josh era un israelian care crescuse în România și emigrase curând după terminarea serviciului militar, în anii ’60. La Abidjan era antreprenor în instalarea și întreținerea aparatelor de aer condiționat. Ne-am împrietenit imediat și, la insistențele lui, în aceeași zi m-am mutat în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena lui franțuzoaică.Read more…
Fotografie de familie. Crasna 1946
De curând, Herşi, vărul meu de al doilea din New York, mi-a trimis pe WhatsApp, o fotografie veche, cu următorul text (l-am tradus din engleză): Trecând în revistă fotografiile părinților, pe care nu am avut până acum puterea să le privesc, am găsit una pe care cred că ai aprecia-o și tu. Nu am înţeles textul maghiar de pe verso, m-aş bucura dacă mi l-ai traduce.” Spre uimirea mea, în centrul fotografiei sepia, ca nişte oaspeţi de onoare se află părinţii mei, foarte, foarte tineri şi alături de ei o fetişcană. În spatele lor, în picioare, la stânga şi la dreapta, câte un cuplu tânăr, iar în mijloc o femeie cu batic, de vreo treizeci-patruzeci de ani. Textul de pe verso, scris frumos de mână, sună (în maghiară): “Îţi expediem cu bucurie această mică fotografie de familie, în speranţa că ne vom revedea cât de curând. Eszter şi Smáji, Crasna, 9 XII, 1946”. Am privit cu luare aminte fotografia şi am recunoscut persoanele din instantaneul surprins în faţa casei din Crasna, în 1946. Mi-am dat seama cine sunt pentru că le-am cunoscut şi eu, cu vreo 35-40 de ani mai târziu decât momentul surprins de obiectivul aparatului de fotografiat.Read more…
Învățământul evreiesc din Arad
De când trăiesc în Israel, nu o dată am fost întrebată dacă în copilărie am urmat o școală evreiască. Din păcate nu, și chiar am rămas cu lacune, unele lucruri le-am învățat de când colaborez la Baabel, altele vor continua să-mi lipsească. Pur și simplu „am întârziat”, în anii 1960, școlile evreiești nu mai funcționau. Dar învățământul evreiesc din Arad are un trecut glorios. Pentru evrei, școala a avut dintotdeauna un rol important. În școlile tradiționale se studia în primul rând religia: păstrarea tradițiilor, cunoașterea rugăciunilor, a Bibliei și a Talmudului… Alte materii de studiu erau disprețuite, dacă nu chiar interzise, pentru a nu distrage atenția tinerilor de la ceea ce comunitatea evreiască vedea ca important. Ca urmare, absolvenții școlilor religioase erau uneori de-a dreptul analfabeți în limba țării și aveau o pregătire minimă pentru a se descurca în viață. Dar la Arad nu a fost așa, datorită rabinului Aaron Chorin, cel care a păstorit comunitatea între 1789 și 1844 și a fost un reformator avant la lettre. În anii 1770 a apărut mișcarea numită Haskala (iluminismul evreiesc) care susținea că evreii nu trebuie să se izoleze, ci să se integreze în societatea din jur, să-i cunoască limba și cultura și să-i adopte valorile, să se poarte ca toată lumea, să aibă ocupații productive. A existat și o mișcare de emancipare a evreilor, pentru obținerea drepturilor cetățenești. Rabinul din Arad a fost unul dintre primii adepți ai acestor idei, a fost și printre primii care au propus reformarea cultului (într-o carte apărută în 1803, cu peste o jumătate de secol înainte de apariția mișcării reformiste neologe).Read more…
Musicaluri de Hanuka – o poveste mai puțin cunoscută
În apropierea sărbătorii Crăciunului, așteptată cu atât entuziasm de milioane de oameni, atât în Europa cât și în America, cel mai programat și căutat spectacol este baletul Spărgătorul de nuci al lui Piotr Ilici Ceaikovski, a cărui premieră a avut loc în 6 decembrie 1892, cu scenariul și coregrafia aparținând vestitului coregraf Marius Petipa. De atunci baletul a devenit emblema acestei sărbători. M-am întrebat dacă există și un balet a cărui muzică și coregrafie să fie special compuse pentru sărbătoarea de Hanuka, dat fiind că în aceeași perioadă au existat mulți compozitori evrei are au compus pagini muzicale devenite celebre în istoria muzicii universale. Există, ce-i drept, un oratoriu scris de Georg Frederich Haendel cu mai bine de 100 de ani înainte, în 1757, Iuda Macabeul, care urmărește povestea eliberării Ierusalimului de către Macabei, concentrându-se pe figura eroică a lui Iuda, dar aceasta nu a fost compusă pentru Hanuka, ci pentru a celebra victoria armatei britanice asupra scoțienilor în bătălia de la Culloden. Oare niciunul dintre compozitorii evrei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu a compus vreo operetă sau un musical vesel a cărui acțiune se petrece de Hanuka? Read more…
Rob Reiner – originile şi moştenirea sa
În ultimele săptămâni, vestea morții tragice și violente a lui Rob Reiner, actor, regizor și producător de film și televiziune, și a soției sale, Michelle Singer, vestită artistă fotografă, a zguduit nu doar lumea artistică americană, ci i-a șocat chiar și pe oamenii simpli care i-au văzut filmele de-a lungul timpului. Ecoul morții lui Rob Reiner, resimțită ca o tragedie simbolică a continuității, marchează mai mult decât dispariția unui artist. Ea este privită și ca închiderea unui cerc cultural: generația de aur a umorului evreiesc american, născută din exil, transformată în spectacol și livrată Americii ca un dar ironic. Rob Reiner s-a născut în anul 1947, la New York, într-o familie de artiști. Tatăl lui era Carl Reiner, o adevărată legendă a comediei, scriitor, regizor și actor, cunoscut pentru The Dick Van Dyke Show și pentru parteneriatul cu Mel Brooks, pe care Rob îl considera principalul său mentor. Iar mama sa era actriță și cântăreață de jazz. Rob a fost cel mai mare dintre cei trei copii. Ceilalți au fost Annie Reiner, poetă, dramaturg și psihoterapeut, și Lucas Reiner, pictor, fotograf și, ocazional, actor și regizor.Read more…
Când planetele se aliniază… (Partea a treia)
Pușa emana atâta căldură şi prietenie, încât m-am simţit imediat în largul meu. A doua zi dimineaţa, cum ea era cam matinală de felul ei, când m-am sculat, micul dejun era deja pregătit cu gust, totul era pe masă, în afară de ceea trebuia servit cald, cum ar fi cafeluţa. Nu ştiam, dar am aflat foarte repede că Pușa găte foarte bine și era rapidă și eficientă în tot ce făcea. În plus, avea nişte idei cam arhaice, cum că bărbatul nu are ce căuta în bucătărie. După zeci de ani în paradisul feminist canadian, am învăţat că bărbaţii sunt doar un instrument ocazional folosit pentru procraere, dar membrii cei mai utili şi respectaţi în societate sunt, bineînţeles, femeile. Cel puţin am râs bine, am făcut ”haz de necaz” și de multe alte lucruri, doar crescusem și eu în România. Pe scurt, sejurul meu cu Pușa a început cu dreptul şi am înţeles amândoi că lucrurile între noi au potenţialul să evolueze rapid şi foarte bine. Mai era încă un lucru foarte delicat – eu eram relativ proaspăt în faza de recuperare psihică și emoţională după pierderea bruscă şi brutală a familie mele. Având o inteligenţă emoţională superioară, Pușa a reuşit să mă menţină pe linia de plutire mai bine decât o armată de psihoterapeuţi. Influenţa ei a fost extraordinară. Îmi părea rău s-o împovărez cu problemele mele, dar ea a rezolvat şi această dilemă, spunând că oricum ea considera problemele mele ca fiind și ale ei și dacă accept, ea va continua să-mi dea sprijin și în continuare. Ca urmare a acestui talent al ei, ne-am apropiat mult mai repede unul de celălalt.Read more…
Andrea Ghiţă: LA ŞIMLEU SILVANIEI S-A ANIVERSAT COPACUL PRIETENIEI
Trebuie să recunosc că s-a întâmplat pentru prima oară să particip la aniversarea unui copăcel…Nici nu puteam lipsi din moment ce fusesem prezentă şi la plantarea lui şi, mai ales, îmi făcea plăcere să revin la Şimleu Silvaniei, un oraşRead more…
Pot să (mai) port pulovere cu mâneci scurte?
A fost o vreme când îmi plăcea la nebunie acest gen de pulover drăgălaş. Era pe timpul cand Benetton înseamnă ceva pe piaţa de fashion retail de la noi: aveau acel mega-magazin la Universitate, unde puteai găsi tricotaje declinate înRead more…
SECETA din CALIFORNIA – un fenomen istoric
Țările din bazinul mediteraneean au învățat de câteva decenii să economisească apa și să își suplimenteze resursele de apă cu uzine de desalinizare. Nu atât fiindcă e secetă dar în această zonă lipsa de apă a devenit cronică iar consumulRead more…
AMINTIRI din GHEORGHENI. PRIETENII MEI EDI şi BÉLA VÁGÓ
Erau cu doi, respectiv un an mai mari ca mine. Atât Béla, cât și sora lui, Edi Vago erau mereu primii și la școala elementară și la liceu. Copilăria mea este strâns legată de ei. Cu Edi am fost colegeRead more…
CEL MAI FRUMOS CUVÂNT…
Iom Ierușalaim A trecut și sărbătorirea Zilei Ierusalimului. S-a întâmplat la Brasov în sinagoga ”Beit Israel” inima ”complexului comunitar” din acest oras situat în centrul geografic al României, despre care mulți ”local patrioți” exaltați afirmă că datorită poziției sale arRead more…



















