David cunoștea bine Budapesta, a vizitat-o de multe ori, avea acolo prieteni, colegi, și se simțea bine ori de câte ori se găsea în această metropolă europeană. Plimbându-se pe bulevardul Űllői, a observat un restaurant nou cu specialități ungureşti. În meniu figurau şi tăieței cu varză, o mâncare foarte îndrăgită încă din copilărie. Era o zi plăcută, senină de septembrie. David şi soţia sa, Marta, s-au aşezat la o masă pe terasa localului și au comandat tăieței cu varză. Era ora prânzului și localul era foarte aglomerat. Restaurantul se afla vizavi de o stație autobuz. Mâncarea le-a fost servită relativ repede și-au început să mănânce cu poftă. La un moment dat, în stația de autobuz a apărut un bărbat solid, între două vârste, care pe semne consumase o cantitate mai mare de alcool, lucru vădit după felul în care vorbea. După câteva înjurături la adresa autobuzului care nu mai venea, a început ţipe: – Evreii sunt de vină pentru tot, până și pentru întârzierile autobuzelor. Ei sug sângele poporului maghiar. Afară cu ei din țară, în frunte cu Soros! Jos cu țara evreilor!Read more…
Orice poveste e adevărată, atât timp cât…
Am stat multă vreme în cumpănă până am decis să pun ”pe hârtie” rândurile de mai jos. Dacă mă hotărăsc să scriu, va trebui să găsesc un mijloc de a relata o poveste fără a strica (în engleză: spoiler) plăcerea celor care îmi vor urma sfatul și vor căuta pe Netflix filmul în cauză. Spre deosebire de multe alte filme (aproape toate, aș zice) care pot fi ”promovate” cu ajutorul câtorva rânduri care să descrie pe foarte pe scurt subiectul, filmul de care doresc să mă ocup aici face parte dintr-o cu totul altă categorie. În cazul său, orice referire directă la subiect ar distruge de la bun început plăcerea, sau aș zice surpriza provocată de vizionarea până la sfârșit. Și atunci cum să prezint un film fără a aminti măcar în câteva cuvinte subiectul? Ca o analogie, cum aș fi putut descrie unui prieten (în trecutul meu foarte îndepărtat) o persoană de sex feminin pe care aș fi dorit s-o cunoască, fără a aminti măcar pe scurt cum arată persoana în cauză? Ce rost fi avut să-i povestesc fără a-i da minimele detalii necesare?! La început era să abandonez subiectul, care pare imposibil de realizat. O să încerc totuși, simțind pe undeva că am de-a face cu o ”sculptură” ieșită din comun, fragilă, și pe care dacă nu o manevrez cu atenție și sensibilitate, mi s-ar sparge în mână.Read more…
Cehov, autorul unui thriller?!
Cehov a fost, într-un fel, salvatorul meu. Eram în ultimii ani de studenție și îmi căutam un drum de întoarcere la pasiunea adolescenței mele, voleiul. În ultima clasă de liceu jucasem la ”Tânărul dinamovist”, dar începutul studiilor medicale pusese capăt tendinței mele de a deveni ”cineva” în acel sport. Mentorul meu, tata, medic, a priceput imediat despre ce e vorba. Într-o seară mi-a vorbit; în cuvintele sale parcă nu-l recunoșteam pe părintele meu care niciodată nu vorbea despre aspectele intime ale vieții: – Fiule, să știi că medicina e cea mai aprigă amantă! Dacă te prinde că o înșeli, te aruncă din patul ei pentru totdeauna! Oare mai e nevoie să amintesc că orice legătură ulterioară între mine și acel sport a devenit pe loc nulă și neavenită? Au trecut anii, părintele meu a dispărut pe veci, iar eu am trecut demult de vârsta în care viața te pune la răscruce de drumuri și te obligă să iei decizii eroice. De fapt, de mult mă bătea gândul să scriu, orice, dar să scriu. Aș fi făcut-o cu plăcere, dacă cuvintele răposatului meu părinte nu mi-ar fi rămas întipărite în minte, o dată pentru totdeauna. Să scriu, da, dar numai literatură medicală. Să public, da, dar numai articole și cărți care îmi pot îmbunătăți CV-ul în vederea avansării academice. Și deodată am găsit – nici nu știu unde – următoarea declarație a celui care va deveni pentru mine mentor surogat (dintr-o scrisoare a sa către un bun prieten, în 1888): ”Mă sfătuiești să nu alerg după doi iepuri deodată, și cumva să uit de medicină… Dar eu mă simt mult mai alert, mai confortabil și mai împlinit cu mine însumi când realizez că am două ocupații în loc de una…”Read more…
Asasinarea guvernatorului Ghedalia, prima crimă politică din Israel
Cu siguranță, este cunoscută asasinarea primului-ministru al Israelului, Yitzhak Rabin (1929-1995). Acesta a fost general și om de stat, fiind al cincilea prim-ministru al Israelului; a îndeplinit două mandate: 1974–77 și 1992–1995. A fost asasinat în 4 noiembrie 1995: liderii israelieni de dreapta au perceput planul procesului de pace al premierului Rabin cu palestinienii ca pe o capitulare în fața dușmanilor Israelului. Asasinul, extremist de dreapta, a fost Yigal Amir, în vârstă de 25 de ani, student la Drept la Universitatea Bar-Ilan din Tel-Aviv. Să fi fost acesta primul asasinat politic din istoria Israelului? Nicidecum! Textul biblic – 4 Regi 25:22-26, Ieremia 40:5-41:3 – relatează uciderea guvernatorului Ghedalia ben Ahikam, act care constituie primul asasinat politic din istoria Israelului. Este posibil că în prezent nu sunt mulţi oameni care să cunoască importanţa acestui politician, atât pentru momentul istoric de referinţă, cât raportat la evenimente din actualitatea recentă.Read more…
La vânătoare de “unicorni” în Israel
Fără îndoială că Israelul este o scenă foarte dinamică pentru start-upuri. În cifre absolute el se situează la același nivel cu SUA și Singapore, dar raportat la mărimea populației este pe primul loc la nivel mondial. Între Iordan și Marea Mediterană există aproape 10.000 de companii high-tech inovatoare, majoritatea fiind implicate în software, sănătate, energie, mediu și tehnologii agricole. Toate au în comun nevoia de a găsi investitori de capital de risc. Culmea acestor eforturi a fost atinsă în 2020, când s-au strâns peste 10 miliarde dolari. În 2021 cifrele au fost ceva mai mici, iar pentru 2022 se prevede o scădere de 30% – ceea ce încă reprezintă sume uriașe. Unele dintre aceste companii, precum Waze sau MobilEye, au ajuns la statutul de „unicorn”, adică ele valorează peste un miliard de dolari. Recent am avut ocazia să arunc o privire personală în lumea start-upurilor israeliene, o privire prin gaura cheii în interiorul palatelor de sticlă și beton de pe ambele părți ale Autostrăzii Ayalon – și mai departe. Intrarea mea modestă în această lume fascinantă se datorează unei împrejurări deosebite: am devenit și eu o mică parte a unei asemenea companii proaspăt înființate. Nu e nici pe departe un „unicorn”, nici măcar o companie de succes care aduce profit investitorilor. Este un spin-off din peisajul universitar elvețian: Universitatea din Zürich, Spitalul Universitar (fostul meu angajator) și renumitul Institut Federal Elvețian de Tehnologie (ETH) – echivalentul elvețian al Technion-ului, de unde de-a lungul timpului au ieșit minți strălucite, printre care peste o duzină de laureați ai Premiului Nobel.Read more…
Destinatarul a fost găsit
A trecut mai mult de un an de când în revista Baabel am publicat un text despre profesoara mea de română din clasa a cincea cea care mi-a deschis gustul pentru literatură, mi-a spus că am talent și m-a încurajat să scriu. Am scris atunci despre profesoara care iubea culoarea verde având o mică, foarte mică speranță că astfel o voi regăsi. Apoi a trecut timpul (un an și aproape 4 luni) și m-am consolat. Profesoara mea nu era de găsit. Dar anul nou a început miraculos, cu un mesaj pe Facebook. O doamnă din Brăila mea natală a citit articolul publicat în Baabel în octombrie 2021, m-a căutat și mi-a spus că este vecină cu profesoara mea din gimnaziu. Că urmează să printeze și să îi transmită articolul, că doamna trece acum printr-o perioadă foarte grea și că povestea mea cu siguranță îi va aduce multă alinare. Am primit și adresa unde locuiește, iar zilele acestea îi voi scrie o scrisoare. Pe care s-o expediez cu plic, timbru și ștampilă poștală. Scriu despre această fericită întâmplare nu ca să mă laud, ci pentru că mă tot gândesc de atunci cât de rar și de puțin avem obiceiul să le spunem oamenilor pe care îi iubim ce mult a contat prezența lor în viața noastră. Read more…
Curajul ignorantului
Doresc să scriu despre ce cred eu că se află în mintea lui Vladimir Putin în aceste zile când ne apropiem de ”aniversarea”, sau mai bine zis comemorarea a un an de la declanșarea războiului împotriva Ucrainei. O fac pentru că am simțit o teribilă nevoie să înțeleg, cu propriile mele mijloace neprofesionale, ce a stat la baza deciziei semi despotului rus de a purcede la o intervenție armată pe un continent în care imensa majoritate a țărilor componente au hotărât de foarte mult timp că cel de al Doilea Război Mondial a fost ultima tragedie europeană provocată de mâna omului. Deci, îmi asum riscurile și pornesc la drum. Putin e conducătorul unui popor pe care eu îl iubesc și mi-l simt aproape, și asta din mai multe motive, dar care n-a cunoscut niciodată adevărata democrație. Iobăgia, introdusă în Rusia din secolul al XI-lea și abrogată de-abia în anul 1861, a fost urmată și întărită de țarism (1547-primul țar, Ivan cel Groaznic), iar bolșevismul așa-zis comunist al secolului XX nu a făcut decât să meargă pe urmele autocrației implementate pe acel pământ de secole.Read more…
Călătorind, așa cum am visat mereu (4). Vincent la Arles
Încă din copilărie îl admir imens pe Vincent van Gogh. La 12 ani am primit de Crăciun un album de artă. Fiind bolnavă de amigdalită și stând în pat lângă bradul împodobit, îl cercetam zilnic din scoarță în scoarță. Cartea era de o calitate grafică mizerabilă, reproducerile erau foarte slabe, dar totuși destul de bune să mă facă să iubesc pictura și arta în general, pentru totdeauna. Au trebuit să treacă zeci de ani și multe, multe visuri ca să ajung în Provența, unde Vincent van Gogh a petrecut ultimii ai vieții sale zbuciumate. În cele câteva zile petrecute în aceste locuri am fost în culmea fericirii să mă pot impregna și eu de lumina provensală specială. Să spun că sunt locuri frumoase? Să spun că ele au adunat aici mulți pictori și oameni de artă? Să spun că locurile au ceva special, inefabil, ca o vrajă? Da, pot să spun toate acestea și mai pot să spun că faptul de a fi aici, pe urmele marilor maeștri, printre care și Vincent, m-a copleșit emoțional. Îi iubesc pe impresioniști și știam că trecând prin Aix-en-Provence și prin Arles vom da peste urmele lor, așteptam emoția întâlnirii cu ei, mi-o doream și totuși m-a copleșit.Read more…
Când ”îmi fuge pământul de sub picioare”, sau când criza existențială lovește
O criză existențială se resimte de obicei ca o catastrofă care vine subit, lovind în inima vieții de care până atunci ne-am bucurat și am considerat-o ca fiind de la sine înțeleasă. Criza existențială este un episod pentru care nu suntem niciodată cu adevărat pregătiți și care ne dă senzația că “ne fuge pământul de sub picioare”. Criza existențială poate apărea ca un eveniment fizic sau natural, o boală gravă, sau o calamitate a naturii. Ea ne face să ne pierdem încrederea în certitudinea existenței, în D-zeul nostru, în soartă, ori în dreptate. Dar când criza existențială apare sub forma unor evenimente sociale sau interpersonale, ca de exemplu pierderea serviciului, sau renegarea de către un părinte, sau o hotărâre judecătorească nedreaptă, atunci efectul poate fi și mai cumplit. Avem senzația că nimic nu mai e sincronizat, nimic nu mai este la fel ca înainte și că nu mai putem avea încredere în nimeni.Read more…
Eva: totuși prima femeie biblică?
Întrebarea pare surprinzătoare. Dar universul biblic a fost dintotdeauna surprinzător, prin complexitatea lui, prin vastitatea lui, prin ceea ce cuprinde explicit, dar și prin ceea ce s-a creat dincolo de litera textului. Personaje, evenimente și secvențe de viață s-au născut în legătură cu textul biblic, fascinante și stârnind curiozitate peste milenii. Le-a dat viață de multe ori chiar textul biblic, acolo unde, fiind foarte succint, a lăsat imaginația și interpretarea să ”completeze” narațiunea. Prima pereche de oameni este unul din subiectele în jurul cărora s-au țesut curioase interpretări, precum întrebarea din titlu. Pentru a încerca să îi găsim sursa, să vedem în continuare ce elemente ne oferă Biblia.Read more…
Șaat Neila
Șaat Neila (Ora închiderii sau Valea Lacrimilor, potrivit traducerii în engleză) a fost un serial documentar despre Războiul de Yom Kipur, difuzat pe Canalul 11 al televiziunii israeliene, la sfârșitul anului 2020. Chiar dacă au trecut doi ani şi jumătate de când l-am urmărit, unele secvenţe, le consider memorabile şi mi-au rămas întipărite în memorie. Cred că evocarea lor este mereu actuală. Situaţiile pe care le voi prezenta mai jos sunt rare… Complexitatea vieţii ni le poate scoate în cale pe neaşteptate. Din păcate, ele sunt sporadice şi nu au capacitatea de a transforma ostilitatea în înţelegere şi acceptare reciprocă, nici răutatea în bunătate. Istoria acestor locuri, teritoriul disputat parcă dintotdeauna, unde nu s-a reuşit impunerea autorităţii depline, politica dureroasă, alături de micile sau marile tragedii ale oamenilor de aici, sunt întrerupte din când în când de evenimente precum cel care m-a impresionat într-unul din episoadele serialului sus-amintit. Vizionându-l nu mi-a atras atenţia încrâncenarea, nici frustrarea sau lupta şi jertfele, prea multe, nespus de multe, ale părţii israeliene, ci cu totul altceva.Read more…
Ferestre deschise
E sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua pe balcon. E o zi senină, cu soare blând în ciuda lunii noiembrie. În dreapta mea se întinde deșertul cu formele sale variate, de o culoare maro care dimineața are o nuanță de cafea cu lapte, la amiază e galben ca Sahara și la apusul soarelui devine roșiatic. Sper că nu va avea aceeași soartă ca deșertul care înconjura periferiile orașului, transformat în cartiere de locuit. De când am venit la Beer Șeva, am locuit întotdeauna în apropierea deșertului. Prima clădire în care am locuit, imediat după venirea noastră în Israel, era în capătul orașului. Aveam o senzație de „sfârșitul orașului și al civilizației”. Pe dealurile nisipoase cu smocuri de iarbă pășteau oi și cămile, însoțite de beduini și de câini. De atunci, deșertul a fost înlocuit treptat de betonul blocurilor. Iată-mă din nou locuind în apropierea deșertului. E ora opt dimineaţa, majoritatea vecinilor încă nu s-au trezit. Nu mă întrebați de ce, dar îmi plac ferestrele deschise și mă întristează vederea celor închise și cu rulourile trase. Read more…
Alergie la greşelile de ortografie
De curând mi-a căzut în mână o cărţulie publicată la o editură clujeană. Am să trec sub tăcere atât titlul cărţii, cât şi numele autorului şi al editurii, din motive lesne de înţeles cititorului care va fi parcurs acest articol. Menţionez, totuşi, că – spre surprinderea mea ulterioară – cartea a avut şi o recenzie în publicaţia Steaua al cărei nume nu-l trec, totuşi, sub tăcere. Încă de la primele pagini mi-au sărit în ochi greşelile de ortografie deloc întâmplătoare, ci consecvente pe tot parcursul „operei literare”, vădind că autorul nu cunoaşte reguli elementare precum formele cu unul sau doi de i ale verbului, ba, uneori – spre stupoarea mea – scrie forma de viitor a verbului cu… cratimă (v-a merge!). Dădusem de un autor care a „comis” până acum mai multe cărţi (toate promovate cu sârg pe Internet), dar habar nu are de ortografie! Nefiind greşeli de dactilografiere, ci de fond, mi-e greu să-mi imaginez că ar fi fost făcute de persoana care a transcris manuscrisul (oricum, ce a păzit autorul când a lecturat textul dactilografiat?). Adevărul e că de o vreme încoace, de când s-au înmulţit „editurile” (multe dintre ele, neavând redactori, sunt mai mult afaceri de tipărit cărţi pe banii autorilor) apar tot mai multe cărţi în care colcăie greşelile de ortografie de tot felul, de la cele de limbă română până la scrierea incorectă a unor nume şi denumiri străine, ca să nu mai vorbesc de traducerile poticnite.Read more…
Oameni din lagăr (II). Merele
Pe Tibor Lőrintz îl cunoștea bine, erau prieteni încă de la școală din Gherla. Tata era de aproape două săptămâni la Auschwitz când acesta a ajuns acolo. Când s-au întâlnit, Tibi nu l-a recunoscut pe tata, atât de mult slăbise. De la Tibi, care fusese adus cu unul dintre ultimele transporturi din Cluj, a aflat despre bombardarea Clujului în 2 iunie 1944 și deschiderea celui de al doilea front împotriva Germaniei în vest, odată cu debarcarea aliaților în Franța în 6 iunie 1944. Într-una din zile, încă la Auschwitz, la un apel, au fost chemați unul câte unul în fața unui deținut care vorbea ungurește și care a completat o fișă cu datele lor personale, iar ei au semnat-o. Tata a primit numărul de deținut 72001, iar Tibi numărul 72003. Aceste fișe au însoțit apoi primul convoi de evrei care a plecat de la Auschwitz în 15 iunie 1944 și a sosit la Kaufering cu trei zile mai târziu. Pe baza acestor fișe s-au creat listele de deținuți pe care apar numele și numerele lor.Read more…
Scribul
Vorbind despre „cea mai veche profesiune” tindem să ne gândim la curtezane (ca să folosesc un termen „elegant”) dar există și altele. Profesiunea de scrib a apărut odată cu scrierea, în urmă cu peste 5000 de ani. În antichitate, când marea majoritate a oamenilor erau analfabeți, scribii erau intelectualitatea societății. Ei se ocupau de administrația statului, de corespondența regelui și de multe altele. De obicei meseria era transmisă din tată în fiu, împreună cu locul de onoare pe care îl ocupau la curte. Transmiterea din tată în fiu mai avea și avantajul că ucenicia, foarte lungă și anevoioasă, se putea face în familie. În zilele noastre pare ciudat că ucenicia era atât de grea, până la urmă datoria unui scrib nu era decât să știe să citească, să scrie și să socotească, ceea ce noi învățăm în clasele primare. Numai că înainte de inventarea alfabetului și a scrierii moderne a numerelor, totul era mult mai complicat, comparabil cu scrierea chineză sau cea japoneză de astăzi. Cine e curios cum „funcționa” scrierea cuneiformă, îl invit să urmărească o conferință a asiriologului Irving Finkel de la British Museum. În orice caz, pentru a învăța scrisul și cititul era nevoie de până la zece ani.Read more…
Un băiat pe nume Oscar
La naștere părinții i-au spus Oscar. Colegii de la Liceul Israelit i-au spus Oszi. Când a ajuns în Palestina, singur la 13 ani, i s-a dat numele patriarhului Abraham. Zilele astea Abraham Klein a revenit în orașul în care s-a născut. Nu singur, ci însoțit de soția Braha, copiii Amit și Sharon și toți ceilalți 12 membri ai familiei. Niciunul n-a lipsit, pentru că Abraham a organizat temeinic excursia, a pregătit-o minuțios. Cum era în fotbal, așa e și în viață. Au venit cu toții să cunoască orașul în care Oszi și-a petrecut primii 13 ani. Și-a revăzut casa părintească din cartierul Iosefin și liceul unde învățase alături de colegi care au devenit mai apoi medici, ingineri, arhitecți. Poate că el ar fi rămas un anonim, dar un costum prost croit i-a schimbat destinul. S-a dus la un croitor să i-l repare și acesta l-a chemat după aceea să-l însoțească la un meci de fotbal pe care îl arbitra. Neșansa croitorului, dar șansa sportului a făcut ca acest croitor să facă o întindere de ligament în timpul meciului.Read more…
Jurnalul lui Hélène Berr
Hélène Berr s-a născut în 27 martie 1921 la Paris. Tatăl, Raymond Berr, inginer, a contribuit la dezvoltarea industriei chimice interbelice. Mama, Antoinette Rodrigues-Ely, era dintr-o familie de marani, originară din Lisabona. Evrei asimilați, ambii erau de mai multe generații în Franța, făceau parte din elita societății franceze și se considerau cetățeni francezi, indiferent de apartenența lor religioasă. A urmat un liceu privat, studiind latină, limbi moderne și filosofie. În 1940-41 și-a luat licența la Sorbonne, la limba și literatura engleză, cu nota maximă. În 1942 a primit Diploma de Studii Superioare pentru teza Shakespeare’s Interpretation of Roman History. Dar teza doctorat, Keats’s Hellenism, prezentată în octombrie 1942, nu i-a fost admisă din pricina legilor antisemite ale guvernului Vichy. Din 1941 Hélène a participat la UGIF și la „Temporary Mutual Aid”, împreună cu sora ei mai mare, Denise. UGIF (Union générale des israélites de France) era o organizație legală, înființată de politicianul antisemit Xavier Vallant sub regimul Vichy, în noiembrie 1941, la cererea Germaniei. În cadrul organizației, reprezentanți ai evreimii franceze se ocupau de asistența, bunăstarea și reintegrarea socială a evreilor, mai cu seamă a copiilor. Dar adevăratul scop era de a-i descoperi pe evreii din Franța și de a-i izola de restul populației. Organizațiile care se ocupau de orfelinate au devenit capcane pentru evrei. Li se promisese că Gestapoul nu se va atinge de ei, ceea s-a dovedit o minciună. Atât angajații, cât și copiii au fost până la urmă deportați.Read more…
Troița
După cum am mai spus în povestirea Islazul (https://baabel.ro/2023/06/islazul/), am petrecut multe zile de vară pe meleaguri vâlcene împreună cu cei trei nepoți, fiind găzduiți în casa de vară a bunicilor din partea mamei a doi dintre copii. Le consider cele mai frumoase momente din viața noastră de până acum, dar și cele mai grele; răspunderea era foarte mare. Încă de la început mi-am dorit ca verii să devină prieteni buni nu doar pentru perioada copilăriei, ci pentru toată viața. Nu știu dacă am reușit, dar sunt semne încurajatoare, acum, când sunt aproape toți trecuți de vârsta adolescenței. Cum spuneam, îi supravegheam non-stop, ca să nu se întâmple ceva nedorit. Celor trei li se adăuga, aproape zilnic, un al patrulea năzdrăvan, nepotul unei familii din sat, venit în vacanță. Fiind din partea locului (stătea în orașul apropiat), el ne era și un fel de ghid în deplasările noastre. Nepoții mei erau veniți mai de departe. Deseori ieșeam cu toții din curtea gospodăriei, mai ales spre seară, când soarele se mai domolea. O plimbare preferată era la râul Otăsău care străbate comuna, foarte aproape de terminarea proprietății cuscrilor noștri.Read more…
Cădere liberă
În cafeneaua unde mă duc de obicei sâmbăta era puțină lume, căldura îi speria pe oameni. Doi bărbați cu părul alb pe care îi întâlneam des, cu discuțiile lor interminabile, un bărbat mai în vârstă, care venea în fiecare șabat și citea, și un nevăzător cu un câine Golden retriever erau clienții permanenți. – Șalom, domnule, mi s-a adresat un bărbat înalt între două vârste care tocmai intrase în local însoțit de două femei. – Șalom, i-am răspuns, cu toate că nu mi-era cunoscut. – Ocupați o masă, le-a spus el însoțitoarelor lui, vin și eu imediat, după care s-a așezat la masa mea. – Nu mă recunoști? – mi s-a adresat. – Nu, i-am răspuns, de unde să te cunosc? – Sunt Şaul. Acum douăzeci de ani, în curtea interioară a unui bloc dintr-un cartier rău famat al orașului, ai sosit cu o ambulanță de terapie intensivă. Îmi pierdusem cunoștința, abia mai respiram, precum mi-ai povestit atunci. Îmi injectasem o doză masivă de heroină. Mi-ați administrat antidotul, după care mi-am revenit.Read more…
A păstra sau a nu păstra…
Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele vechi, alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă. Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[talcioc] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[1] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite…Read more…
















