Institutul Robert Koch din Berlin

Institutul Robert Koch este o instituție centrală, din cadrul Ministerului Federal al Sănătății din Germania, răspunzătoare de controlul și prevenirea bolilor infecțioase, precum și de coordonarea și aplicarea metodelor de cercetare bio-medicale. Misiunile principale ale RKI sunt: – recunoașterea, prevenirea și lupta împotrivă bolilor, în special împotrivă bolilor infecțioase; – controlul și implementarea obligațiilor legale în viața publică, instituții, învățământ; – garant științific al hotărârilor politice din domeniul sănătății publice; – activitate continuă de cercetare științifică în epidemiologie, analiza medicală pentru evaluarea bolilor cu periclitate mare, cu grad ridicat de răspândire în rândul populației, sau cu caracter nociv public și politic, etc. RKI funcționează în mai multe clădiri: Berlin-Wedding (lângă clinica universitară Charité), Berlin-Tempelhof și Wernigerode în Harz. Institutul a fost înființat în 1891 sub denumirea Königlich Preußisches Institut für Infektionskrankheiten [Institutul Regal Prusac pentru Boli Infecţiose] cu sediul în Berlin-Mitte, Schumannstraße. În anul 1900 institutul s-a mutat în cartierul Berlin-Wedding, unde se află şi în prezent sediul său principal. Până în 1904 institutul a fost condus de către Robert Koch.Read more…

Thomas Sowell

După cum o lungă călătorie începe cu primul pas, astfel şi citatele de mai jos (1) sunt un prim pas spre realitatea văzută prin ochii lui Thomas Sowell. Citatele sunt luate la întâmplare, nu selectate dintr-o mare mulțime pe baza unui criteriu anume, de la un autor care este de părere că “nu există decât două căi de a spune tot adevărul – anonim sau postum”. Thomas Sowell s-a născut într-o familie de negri săraci, undeva în sudul S.U.A. În urma decesului capului familiei deja numeroase, mama a decis – de nevoie – ca noul venit să fie crescut de niște rude. În ciuda condițiilor grele în care a crescut și s-a format, legile de segregare rasială aplicându-se încă în marea majoritate a statelor americane în timpul primelor sale decenii de viață (3 1/2), el a avut o carieră ascendentă, devenind un erudit economist, sociolog și filozof – a scris peste 30 de cărți, a dat numeroase interviuri (multe se găsesc pe YouTube). Sowell își exprimă clar și succint părerile despre cele mai diferite aspecte ale realității trecute și prezente și prin prisma lor vede viitorul.Read more…

Alarmele și cuvintele

Nu e ușor să-ți găsești cuvintele în zgomotul alarmelor, înconjurat de imaginile tirurilor de rachete și ale caselor distruse. Pe partea dreaptă a ecranului de televiziune apar localitățile în care cad rachetele. Chiar dacă la tine în oraș e liniște momentană, participi în transmisie directă la un război crunt și scrisul ți-e întrerupt de câte o alarmă. Alergi spre camera-adăpost și cu toate că ți-ai luat laptopul cu tine, nu reușești să-ți găsești cuvintele în zgomotul infernal al sirenelor și al bubuiturilor care le însoțesc. Te întorci la TV și cu sufletul la gură urmărești știrile despre ultimul bombardament. Te liniștești puțin când auzi că n-au fost victime, ci “doar” pagube materiale. Îi suni pe cei dragi ca să afli dacă sunt bine și ca să mai auzi o vorbă de îmbărbătare. Nu te consolează nici rezultatele bombardamentelor aviației noastre, iar imaginile cu victime omenești, la noi sau la ei, te îngrozesc. Automat spui că ei, palestinienii, au început și ei sunt de vină, dar nici această explicație nu te ajută. Nu există țară pe lume care să nu dea replică militară la mii de rachete lansate ca să ucidă oameni nevinovați. Hamas a fost și este o organizație teroristă care nu recunoaște existența Israelului. Nu e un partener cu care să găsești o soluție pașnică pe calea tratativelor, eventual doar armistiții de durată mai lungă sau mai scurtă, depinde de pagubele militare care le-au provocat raidurile aeriene israeliene.Read more…

Încântătorii acordeoniști pentru dansatorii 60+ și vedetele din import ale muzicii franceze

Jérôme Robert este cel mai solicitat acordeonist francez din generația sa. A urcat pe scenă la 8 ani.La vârsta de 17 ani, după promovarea bacalaureatului, Jérôme a decis să înființeze a mică orchestra cu tatăl sau, care era cântăreț. Urmează succesul și calendarul cu programări se umple cu viteză. Azi, Jerome își programează spectacolele cu 2 ani în avans și efectuează în medie 150 de baluri pe an. Eleganța lui Jérôme, clasa sa, simțul înnăscut al scenei, fără a uita discreția și modestia sa, îl fac principala vedetă a balului din Franța. Jérôme declară că a realizat 2500 de spectacole în ultimii 15 ani și speră că va continuă mult timp… Succesul balurilor lui Jérôme, a fost o reacție firească a vârstei a treia, la exclusivitatea discotecilor destinate numai celor foarte tineri! Multe compoziții ale lui Jérôme au devenit celebre la balurile populare din Franța. Pentru cititorii Baabel recomand în primul rând melodia Adios Dolore care a depășit cu mult un million de vizualizări pe Youtube, Merci Merci, Tristana, dar și dansul “în linie” La MarianaRead more…

Fascinația țărilor de dincolo de orizont (III). Insula Paştelui – arheologie şi istorie

E greu să ne imaginăm un loc mai îndepărtat ca Insula Paștelui. Pierdută în imensitatea Oceanului Pacific, ea se află la 3500 km de America de Sud și la aproape 2000 km de cea mai apropiată insulă locuită. În zilele noastre localnicii o numesc Rapa Nui, dar etnograful francez Alphonse Pinart susținea că numele ei original a fost Te pito o te henua, adică „buricul pământului” sau „capătul lumii”. Un nume mai potrivit nici nu se poate!Insula a fost descoperită de exploratorul olandez Jacob Roggeveen în anul 1722, în Duminica Paștelui – de unde i se trage și numele. Dar când a fost găsită de exploratori, insula era deja locuită de sute de ani. Insula Paștelui a fost ultimul punct unde s-a răspândit omenirea, pornind din Africa. În urmă cu vreo trei milenii, oamenii au ajuns la capătul de sud-est al Asiei și de acolo au colonizat treptat insulele Oceaniei. Cu toate distanțele imense, acest lucru a fost posibil datorită tehnicii de navigare, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă: catamaranul. Coloniștii își luau cu ei plantele de cultură și animalele domestice și porneau la drum, ocupând insulele una după alta. În Insula Paștelui au ajuns abia în urmă cu vreo 800 de ani. Au colonizat-o și au creat o cultură remarcabilă, mai ales că din punct de vedere tehnologic se aflau în Epoca Pietrei – nu cunoșteau prelucrarea metalelor și oricum în insulă nu ar fi găsit resursele necesare. Și totuși, istoria Insulei Paștelui a fost una tragică.Read more…

Fascinația țărilor de dincolo de orizont (IV). Un evreu în Mările Sudului

Alexander Salmon s-a născut în 1820. Tatăl lui, John Solomon, avea o prăvălie de legume și fructe la Londra, în Piccadilly. (Unii biografi presupun că ar fi fost fiul unui bancher sau al unui rabin, și chiar povești și mai fanteziste, de pildă că ar fi fost un ocnaș evadat! Dar se pare că acestea sunt numai speculații.) Cu toate că originile lui erau destul de modeste, Alexander și cei doi frați ai săi au primit o educație bună. Dar afacerile mergeau prost și cei trei tineri au fost nevoiți „să-și caute norocul” în lumea largă. În 1839 au plecat la San Francisco. (Era cu zece ani înainte de vestita goană după aur.) De acolo s-au îmbarcat pe un vas care făcea cursa între San Francisco și Sydney, Australia, trecând prin diferite insule ale Oceaniei. În 1841 Alexander s-a stabilit în insula Tahiti și a făcut o carieră strălucită. Pe atunci Tahiti încă era un stat independent, condus de o dinastie locală. La cârma țării se afla regina Pōmare a IV-a. Read more…

Bâtă în loc de zăhărel

Recent, mi-am amintit de o zicală: bâta și zăhărelul. O veche înțelepciune populară, dar depinde cum este primită în lumea contemporană democratică. Acum câteva zile Avigdor Lieberman, ministrul de Finanțe al Israelului, a luat o decizie care m-a consternat. M-am întrebat cum și din ce cauză a luat această decizie care a trezit dispute furtunoase în lumea politică și în presa israeliană. Domnul ministru a decis să anuleze subvenţia acordată de stat creșelor, căminelor și grădinițelor pentru copiii evreilor ultra-religioși (”haredim”) care învață Tora ziua și noaptea în ieșive și nu lucrează. Justificarea sa este că astfel va încuraja încadrarea evreilor ultra-religioși în câmpul muncii, contribuind la dezvoltarea economică a țării. Cu alte cuvinte, dacă tatăl nu lucrează, ci se întreține – și își întreține familia – dintr-o sumă modică pe care o primește de la respectivul ”kolel” la care învață, atunci să sufere copilul! Idee ciudată, însă o ocazie de bucurie pentru o parte a publicului israelian laic, antireligios. Am auzit oameni care au aplaudat, afirmând că, în fine, evreii ultra-religioși care nu muncesc, ci doar învață Tora pentru a se eschiva de la muncă, nu vor mai fi întreținuți de cetățenii laici ai Israelului care muncesc. Unii ”laici” au mers și mai departe ticând că evreii ultra-religioși ar fi o populație malignă. M-am îngrozit să aud asemenea afirmații.Read more…

Declarație de dragoste

La început de iulie, călătoria mea de la Viena la Roman a fost un lung drum al copilului spre casa părintească. De la București m-au însoțit scrâșnetul nostalgic al roților unui tren vechi și legănatul monoton al vagonului pe calea ferată, gări părăsite, copaci și floarea soarelui care se înălțau din vagoanele uitate în triaje. Și cum ar fi fost o călătorie de plăcere cu trenul fără Domnul Goe? Un călător, supărat că Intercity a ignorat orașul Mizil, trase semnalul de alarmă. Ineditul momentului trăit m-a făcut să izbucnesc în hohote de râs, dar veselia mea a fost neînțeleasă de pasagerii furioși din jurul meu. Unii dintre ei au reușit să deschidă ferestrele înțepenite și să arunce toate invectivele limbii române asupra făptașului care confirmase omniprezența spiritului lui Caragiale. Era trecut de miezul nopții când trenul a oprit în gara din Roman. Am căutat cu privirea în lumina lampadarelor vechi silueta mamei mele, la fel ca acum patruzeci de ani, când coboram treptele liceului, după examene. Ne-am îndreptat spre casă, învăluite în răcoarea nopții, în parfumul dulce de tei. La sfârșitul secolului al XIX-lea o veche pădure de tei se întindea din estul orașului până la malul Siretului, dar ea a fost defrișată, lăsându-ne ca amintire doar Parcul Municipal și sute de tei în oraș. De câțiva ani am început să savurez insomniile, visele cu mintea clară alternând cu moțăiala și cititul cărților. Și astfel, cât mai rămăsese din noaptea sosirii mele, m-am putut lăsa prinsă în ispita derulării unor amintiri vechi despre poveștile, locurile și oamenii unui oraș, așa cum l-am cunoscut eu, nu cum arată el astăzi.Read more…

Acţiunile eroice ale femeilor care au luptat în Rezistenţa evreiască în timpul Holocaustului

Secţia “Opinion Today”/Opinia de azi a ziarului The New York Times din 18 martie 2021 discută două „articole gemene,” cu o problematică similară, sugerată de Holocaust. In articolul meu, mă voi axa pe eseul publicat în ziar la aceeaşi dată cu comentariul editorului: The Nazi-Fighting Women of the Jewish Resistance/Femeile din Rezistenţa evreiască care au luptat contra nazismului. Ele și-au schimbat identitatea, au făcut contrabandă, strecurând revolvere în ursuleţi de pluş şi erau purtătoarele adevărului. De ce nu am auzit de isprăvile lor? Aceste femei formidabile, despre care Judy Batalion, autoarea articolului, nu auzise și nu înţelegea de ce, reuşesc să umple de lumină și căldură paginile eseului ei, în ciuda fundalului tragic pe care se desfăşoară acţiunile lor îndrăzneţe. În anul 2007, când locuia la Londra și se confrunta cu problema identităţii ei evreiești, Judy Batalion a hotărât să scrie despre Hannah Szenes. Din catalogul de la British Library, Batalion cere să consulte cele câteva titluri listate sub numele eroinei. Observă cu uimire că existau numai câteva pagini despre Hannah. În schimb, dă de o carte în idiş, o limbă pe care o stăpânea: Froyen in di Ghettos (Femei în ghetouri), care relatează istoriile a nenumărate tinere femei care i-au înfruntat pe nazişti;Read more…

Cui îi este frică de feminism?

Această povestire a început de la fapte și personaje reale, care m-au cucerit și m-au emoționat prin forța lor sau m-au dezamăgit, însă întreaga narațiune din viața de zi cu zi trăită în ultimul an s-a amestecat cu amintirile mele despre familie, prieteni și întâmplări de demult. Într-un an lumea s-a schimbat pentru totdeauna. Așa-numita „noua realitate” era considerată o tranziție spre mult-așteptata perioadă post-COVID. În ultimul timp, epidemiologii sunt din ce în ce mai sceptici la ideea “imunității de turmă” în cazul infecției cu SARS-CoV-2. Așa cum am trăit o sută de ani cu gripa care a făcut ravagii la începutul secolului trecut, probabil că va trebui sa conviețuim și cu un Coronavirus. În fiecare dimineață, întâlneam chiar la intrarea în spital un bărbat cu statură impunătoare, la volanul unei mașini de spălat gresia. Prima mea cunoștință cu el a declanșat un brainstorming, filtrând imagini din memorie. Nu-l cunoșteam și totuși întreaga atmosferă din holul spitalului era un déjà-vu al bine-cunoscutei scene care răsuna de strigătele lui James Brown în acordurile orchestrei: „This is a man’s world, this is a man’s world…”.Read more…

Scrisori mai lungi

Iubesc cu pasiune cărțile, le venerez, cititul e îndeletnicirea mea preferată de când am învățat cum se face. Primul roman pe care l-am citit, la nouă ani și jumătate, a fost Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain, într-o vară care-mi dăruia vacanța mare și plăcerea nestrămutată de a citi. Când am terminat cartea am avut regretul puternic că povestea s-a sfârșit și îmi părea atât de rău că această carte nu mă așteaptă s-o citesc de acum înainte ci, iată, o epuizasem deja. Sigur că citisem deja alte cărți, mai cu seamă Poveștile nemuritoare cuprinse în volume care erau pe vremea aceea în mare vogă, dar primul roman și primul meu erou a fost Tom Sawyer. În vara aceea am primit bucuria de a citi ca pe un dar pe care nu l-am pierdut niciodată și mă rog să nici nu-l pierd, căci prea e prețios. Regretul de a termina o carte care îmi place mult mă însoțește până azi, la fel ca regretul că n-o mai am de citit într-un viitor pe care știu că l-ar face mai senin. Țin minte perfect după amiaza de vară când am terminat Aventurile lui Tom Sawyer.Read more…

Blestemul Afroditei

Hotărât lucru, nu așa mi-am închipuit o vacanță în Cipru. Ceea ce trebuia să fie o excursie de două săptămâni pe insula însorită din Marea Mediterană (și a și început ca atare) a devenit până la urmă o ședere într-o mizerabilă „leprozerie” – o mare dezamăgire pentru un călător inveterat ca mine. Dar să începem cu începutul. Cum aveam două săptămâni de concediu în septembrie, soția mi-a propus să le petrecem în Cipru. O expertă în „d-ale turismului”, ea știa foarte bine că Ciprul este o destinație ideală în această perioadă a anului: vreme însorită, mare caldă și un peisaj presărat cu pini și chiparoși tocmai pe gustul nostru. Încă un plus foarte tentant pentru oameni vaccinați ca noi a fost scutirea de testele Covid la intrare. Fiind obișnuiți cu distanțe mult mai mari, zborul de nici patru ore ni s-a părut o nimica toată. După o scurtă dezbatere asupra detaliilor cazării, am convenit asupra unei săptămâni într-o vilă închiriată în nord-vest, urmată de un sejur la hotel în sud-est. În primele zile am luat și o mașină, care, după obiceiul local, avea toate viscerele așezate invers, pentru că în Cipru se circulă pe stânga. (În medicină, acest fenomen rar, congenital, se numește situs inversus).Read more…

Cina cea de taină din Hotel Adlon

M-am plimbat ore în șir în foșnetul frunzelor ruginite de toamnă așternute pe străzile Berlinului, acele străzi care au despărțit suflete și au pecetluit destine. În 1935, după legea de la Nürnberg, strada Oranienburg a împărțit berlinezii în Arier și Nicht-Arier. La sfârșitul războiului, Bulevardul Unter den Linden delimitează orașul prin directivele staliniste „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”. Într-o dimineață de august, în anul 1961, strada Bernau desparte nu numai berlinezii în „vestici” și „estici”, ci o lume întreagă în două ideologii. La capătul bulevardului Unter den Linden, lângă Poarta Brandenburg a dăinuit un martor important al istoriei secolului trecut, Hotelul Adlon. Chiar de la deschiderea lui în 1907, hotelul a fost considerat „un parlament neoficial al tuturor naționalităților, o mică Elveție, unde întâlnirile oficiale sunt în același timp și private” (Hedda Adlon). Prin reconstrucția clădirii, după 2003, Adlon devine tot neoficial și „casa de oaspeți” a Cancelariei Germane. La o săptămâna după victoria lui Donald Trump la alegerile prezidențiale, Barack Obama a fost oaspetele Angelei Merkel la Berlin, în Hotelul Adlon. Cina a început cu o discuție între patru ochi. Despre acea zi au rămas câteva puncte contradictorii în declarațiile sau memoriile consilierilor celor doi oameni de stat, care au așteptat trei ore într-o cameră alăturată. Discuția neobișnuit de lungă dintre doi politicieni de prim rang a fost un fapt nemaiîntâlnit în istoria recentă, după cum nota în memoriile sale șeful serviciului de protocol al președintelui american. Mai mult, unii au declarat că președintele Obama a încurajat-o pe Angela Merkel la o nouă candidatură la funcția de Cancelar al Germaniei.Read more…

O pictoriţă-prinţesă de un talent incontestabil

În sfârșit, zilele trecute am avut parte din nou de o discuție interesantă cu câțiva prieteni, amatori de subiecte filosofice. (Pandemia, haosul carantinelor și al restricțiilor nu a prea favorizat socializarea în scopuri recreative și spirituale… Doream să definim doar talentul incontestabil. Și cum discuția se purta în limba engleză, toată lumea se gândea la talente de pe scena mondială, la nume familiare unei persoane din sfera culturală anglo-saxonă/americană. Iar în acel context nici eu nu mi-am adus aminte de unul dintre cele mai bune exemple și argumente pentru a-mi susține părerea. Deși ar fi trebuit. Pe Vilma Erzsébet Brachfeld , născută la Hajdúdorog în Ungaria în aprilie 1863, în familia unui evreu maghiar, chiar merita să n-o fi uitat, nici în vâltoarea unei discuții purtate într-o altă limbă.Read more…

Invitație la o ”Simfonie sub ploaia de… meteoriți”

Căderile de meteoriți din anul 2021 au constituit subiectul acțiunii organizate de Agenția Spațială Israeliană lângă craterul Ramon[1] (makhteș Ramon în limba ebraică), situat în apropierea localității Mițpe Ramon (860 m altitudine) din deșertul Negev (circa 100 km la sud de municipiul Beer-Șeva, 150 km la nord de orașul-port Eilat). Ca formă de relief, craterul nu e rezultatul unui impact dintre un meteorit și Terra și nici nu s-a format în urma unei erupții vulcanice, ci este rezultatul unui fenomen complex de eroziune a diverselor formațiuni geologice. Scopul acțiunii – printre altele, evadarea din atmosfera Covid α, ẞ, γ, δ, ξ … destul! STOP ! (unii mi-au ”împârtășit” că încep să-și reamintească alfabetul grecesc) – l-a constituit urmărirea pe viu a ”ploilor” de meteoriți din acest an, care au ”spălat” zona craterului Ramon în perioada 9-14 august 2021.Fenomenul a avut intensitate maximă, 120 meteori pe oră, în perioada 12-13 august.Read more…

Eram numai urechi: ce “vedeam” de sub plapumă

Când ni s-a divizat apartamentul gen vagon în două apartamente, despărţite în dreptul coloanelor de un perete de lemn, am rămas cu două camere mari, bucătărie, baie şi o terasă. Eu împărţeam camera mai mare cu bunica. Restul încăperii funcţiona ca sufragerie şi salon şi se anima în fiecare seară cu nenumăraţi prieteni, cu rude şi cunoştinţe care se perindau în vizite mai lungi sau mai scurte. Eu fusesem de mult trimisă la culcare în patul din partea mai întunecoasă a camerei şi se presupunea că dorm, o presupunere cât se poate de departe de adevăr! Citeam mult sub ascunzișul plapumei şi îmi amintesc că eram pasionată de Insula Misterioasă a lui Jules Verne şi am jurat în gând că nu-l voi trăda niciodată pe romancierul francez, acordând locul de frunte din Panteonul meu mintal vreunui alt scriitor. Alternam însă cititul cu o participare pasivă, dar foarte angrenată, la conversaţia din jurul mesei.Read more…

Viața lângă un calorifer rece

Era plăcută răcoarea sticlei de pe birou vara când veneam încălzită de la ștrand. Îmi lipeam brațele și palmele de ea. Dar iarna era atât de frig în casă, încât o simțeam rece și neplăcută prin bluza groasă de trening. Așa că Tata a decis să o înlocuiască. A găsit undeva o folie subțire de plexiglas, mai mică decât biroul, care avea și margini zdrențuite. E și opacă, iar din cauza asta pozele cu actorii mei preferați au devenit neclare. Abia ghicesc perla din urechea lui Catherine Deneuve, iar pana de indian a lui Pierre Brice e o umbră lunguiață și ștearsă. Am o colecție întreagă de poze cu actori, pe care le tot schimb și le expun pe rând sub sticla de la birou. În funcție de noutățile pe care le găsesc la chioșcul de ziare, sau în funcție de cele mai noi filme pe care le văd la cinema. Geamul rece și perfect transparent mă lasă să-i admir în voie, atunci când mi-e prea lene să mă apuc de teme. Dar folia de plexiglas ține mai bine de cald și mă ajută să învăț la fizică despre electricitatea statică: de la atâta frecare cu mânecile de poliester ale treningului, părul mi se electrizează și arăt ca un fel de Gorgonă pașnică și preadolescentă. Orice sursă de căldură e prețioasă în iernile copilăriei, în anii 80, când peste tot e frig: afară, acasă, la școală. Îmi petrec după amiezile citind înfășurată în pături, cu o aerotermă vișinie care huruie la picioarele patului.Read more…

Vigdorisme (III)

Destinul constituie avizul de însoțire al mărfii umane emis de divinitate.
Autocritica rezidă în voluptatea de a suporta propria flegmă existențială în plin obraz.
Admir amicii care cântă, îi respect pe cei care cuvântă și-i desfid pe cei care ciripesc….
Floarea vârstei reprezintă jumătatea drumului dintre un scutece și altul.
Bugetul este unicul act normativ care este întotdeauna încălcat, tocmai de câtre cei care l-au creat și votat.
Din punct de vedere vizual, corectitudinea politică echivalează cu interdicția de a numi albul alb și negrul negru.
Am devenit un om de încredere. De la o vreme cred doar în idei și nu în oameni.Read more…

Arsenicul, otravă cu tradiție multimilenară

În anul 1961, echipa de arheologi israelieni condusă de Pesah Bar Master era angrenată în operațiunea de căutare a unor eventuale pergamente în Deșertul Iudeea, zonă în care fuseseră descoperite vestitele manuscrise de la Qumran, Marea Moartă. În punctul aflat la coordonatele geografice 31°38′0.93″N, 35°36′4.34″E, punct aflat între Ein Gedi și Masada, se află o grotă greu accesibilă, astăzi numită ”Grota Tezaurului de la Nahal Mișmar” (tezaurul fiind cunoscut și sub denumirea ”Tezaurul din deșertul Iudeea”), figura 1. Aici au fost descoperite 442 de obiecte, figura 2, un adevărat tezaur, înfășurate într-o saltea de paie. Tezaurul reprezintă cel mai mare grup de obiecte antice din cupru antice, găsite până acum în Orientul Apropiat. Dintre acestea, 429 au fost realizate dintr-un aliaj de cupru cu 4–12% arsen, bronzul arsenic, respectiv primul aliaj din istoria civilizației. Au fost studiate geochimia și mineralogia particulelor metalice, utilizând o gamă largă de metode de investigare. Read more…

Gideon Peer / Précz Géza: Niagara

GIDEON PEER / PRÉCZ GÉZA a fost ziarist în Ungaria, originar din Debrecen, emigrat în Israel. Părinte, bunic și pensionar, activ pe Facebook, unde ne delectează periodic cu scurte pastile umoristice savuroase, de cea mai bună calitate. Deși o bună parte din savoarea textelor sale e dată de folosirea cu măiestrie a expresiilor, uneori intraductibile, ale limbii maghiare, cred că merită efortul de a încerca o traducere în română. Cu binevoitorul său acord, am tradus cea mai recentă ”pastilă”, spre a fi la îndemâna baabelienilor. Dacă acest demers va avea succes, voi continua cu traducerile. “Să începem cu descrierea unei ustensile bine-cunoscute: rezervorul de clătire a veceului. Recunosc, pe limba noastră denumirea e puțin cam dificilă, poate s-ar putea găsi ceva mai scurt. De exemplu, în Israel se numește Niagara, independent de numele fabricii producătoare. Denumirea e și scurtă, și frapantă, doar că nu exprimă esența. Se poate să numești un măgar Pegas? De fapt se poate, dar bietul dobitoc se va lupta toată viața cu tulburări de personalitate.”Read more…