Era într-o seară de iunie. Afară era plăcut, liniște. În parcul public câțiva boschetari se culcaseră. Unii aveau saci de dormit, alții doar o pătură. Mă întorceam acasă după o zi de muncă. Pe neașteptate un om înalt, cu barbă roșie, s-a ridicat din sacul lui de dormit și s-a apropiat de mine. – Dă-mi, te rog, o țigară, m-a rugat omul.
În prima clipă m-am speriat. Pe vremea aceea eram și eu fumător, așa că i-am întins două țigări. – De ce îmi dai două? – m-a întrebat omul cu barbă roșie. – Nu știu, i-am răspuns. De fapt mă gândeam să-i las întregul pachet. Nu eram prea obosit, timp aveam berechet, așa că am intrat în vorbă cu el.
– De unde ești? – l-am întrebat
– De aici, din oraș. Mă numesc Șai și am cinzeci și cinci de ani, continuă interlocutorul meu.
Am tăcut o vreme, mă întrebam cum să continui conversația, sau poate să-mi văd de drum. Între timp, văzându-l pe Șai că fumează, s-au mai adunat și alți colegi de „dormitor”. Le-am oferit lor pachetul de țigări.
– Ai lucrat vreodată undeva? – l-am întrebat pe noul meu cunoscut. – Am fost șofer de autobuz timp de douăzeci și opt de ani…Read more…
Primul ambasador al statului Israel în România
Primul ambasador al statului Israel în România, pictorul Reuven Rubin, era originar din Galați. L-am întâlnit la dineul pe care domnia sa l-a oferit la Athénée Palace, (azi hotel și restaurant Hilton), restaurantul care pe atunci și încă mult timp după aceea a fost emblematic pentru evenimentele importante care se petreceau la București. Ca studentă, mâncam de obicei la cantina studenților evrei din strada Sf. Ioan Nou. Cine își mai aduce aminte de această stradă și de cantină?! Cred că această cantină exista de pe timpul când studenții evrei nu aveau voie să învețe la școlile de stat și în virtutea inerției a mai funcționat o perioadă și după aceea. Eu am mâncat acolo o bună bucată de timp. Strada a dispărut, bineînțeles și cantina, am găsit-o doar în unele fotografii de pe Facebook, care amintesc de cartierul evreiesc de altădată. Într-o seară din primăvara anului 1949, nu știu exact data, întorcându-mă pe jos de la masa de seară – locuiam aproape, tot în cartierul evreiesc – soțul meu mi-a spus că avea o invitație de la ambasada Statului Israel, cu ocazia venirii primului ambasador. Eram invitaţi la restaurantul Athénée Palace, chiar în aceeaşi seară. Deși eram obosită și sătulă (măncasem o iahnie de fasole), eram atât de curioasă să văd acest spectacol, pentru mine necunoscut, încât am acceptat. Problema era că nu aveam rochia corespunzătoare și am îmbrăcat ceva nepotrivit. Soțul meu lucra la revista săptămânală în limba idiș Ikuf Bletter, scoasă de Comitetul Democrat Evreiesc (o extensie pentru evrei a PCR). În această calitate primise invitația. Read more…
Nu au suferit în zadar! Sau: “Nebănuite sunt căile…”
Trei imagini îmi stăruie în minte: întâi, trecerea prin fața casei, pe biciclete, a unor soldaţi cu pălării ornate cu pene de cocoş, apoi o noapte petrecută împreună cu părinţii în pivniţa casei şi în dimineaţa ce urma, trecerea prin faţa casei a unor soldaţi încălţaţi cu cizme de pâslă. Era în septembrie 1944, când aveam şase ani. Cum am înțeles ulterior, cei cu pana de cocoş erau jandarmi din armata horthyistă, care ocupa temporar Aradul, iar cei cu cizme de pâslă erau ostaşi ai Armatei Roşii. Mult mai târziu am aflat de la părinți ce s-a întâmplat în acele zile: într-o încercare disperată de a întoarce soarta războiului, armatele hortyiste, aliate ale celor naziste, trecute la contraofensivă, au ocupat Aradul. În puţinele zile cât au reuşit să menţină ocupaţia, deşi dinspre răsărit venea tăvălugul peste ei, nu au avut altă grijă decât să-i adune pe evrei în vederea deportării. (În treacăt au ucis nouă evrei arădeni, martiri înhumaţi în cimitirul Neolog Vechi). Noaptea am petrecut-o ascunși în pivniţă, se știa că a doua zi evreii trebuiau să se prezinte în cetate pentru „luare în evidenţă”. Am mai aflat că seara, târziu, portăreasa casei în care locuiam a fost întrebată de jandarmii horthyişti dacă în casă locuiesc evrei. Spre cinstea ei, portăreasa, tot maghiară, deşi ştia că suntem ascunşi în pivniţă, a spus că nu sunt!Read more…
Matusalem longevivul
Matusalem a trăit o sută optzeci şi şapte de ani şi atunci i s-a născut Lameh. După naşterea lui Lameh, Matusalem a mai trăit şapte sute optzeci şi doi de ani. Iar de toate, zilele lui Matusalem, pe care le-a trăit, au fost nouă sute şaizeci şi nouă de ani şi apoi a murit (Geneza 5:25-27). Matusalem (sau Metușelah) este a șaptea generație după Adam. A fost fiul lui Enoh şi bunicul lui Noe. El a trăit mai mult decât orice alt om de pe pământ, ajungând la la vârsta respectabilă de 969 de ani. Numele lui a intrat în istoria umanității, el fiind unicul care a atins o vârstă matusalemică[1]. Textul biblic nu oferă informații suplimentare despre longevivul Matusalem. Îl găsim într-un loc destul de neașteptat: Pornim din Beer-Șeva spre punctul cel mai sudic al Israelului, orașul-port Eilat. Din goana mașinii suntem impresionați de plantațiile de curmali pe partea stângă a șoselei și de kibuțurile pline de verdeaţă din partea dreaptă, toate răsărite în plin deșert. La 50 km nord de Eilat se află kibuțul Ketura. Numele este de origine biblică…Read more…
Prima armată evreiască, după două mii de ani
În 15 iunie 1920, exact acum o sută de ani, s-a hotărât înființarea unei forțe armate care să apere populația evreiască din Palestina de primejdiile în care se afla. Era prima forță de acest gen de la înnăbușirea revoltei lui Bar Kochba de către armata romană în anul 135 e.n. Hotărârea a fost luată la congresul mișcării Ahdut Haavoda (uniunea muncii), ținut pe malul sudic al lacului Kineret, la Havat Kinneret. Ahdut Haavoda era pe atunci cea mai puternică mișcare politică din țară. Ea a dat naștere celor două mari partide de stânga, Mapai și Ahdut Haavoda, care până la urmă s-au unit. Havat Kineret era o instituție de învățământ agricol, înființată în 1908 de Asociația Sionistă Internațională la propunerea directorului ei, Arthur Rupin, pentru a-i instrui pe muncitori evrei să creeze așezări agricole permanente. Ea a devenit un centru de ideologie socialistă, muncitorească, al celui de al doilea val de imigrație. Aici a apărut ideea de kibuț, kvuța (grup), moșav și de aici au ieșit întemeietorii kibuțurilor Dgania și Ein Harod, Kvuțat Kineret, Moșav Nahalal, etc. Aici s-a pus baza marilor intreprinderi care au însoțit statul Israel de la înființarea lui: Hamașbir, Tnuva și Solel Bone. În anii 50 aici a fost o bază militară, apoi un centru de interes istoric, iar în ultimii ani este un muzeu care merită vizitat. Acolo s-a hotărât înființarea unei forțe armate care să apere populația evreiască din Palestina. Read more…
David redivivus
De multe secole persistă ideea preconcepută că evreilor le place cartea, dar nu sunt buni la practicarea sporturilor. Ei bine, ca orice idee preconcepută, și aceasta s-a dovedit greșită. Sportul de performanță cere nu numai aptitudini fizice și talent, dar și judecată (“mens sana in corpore sano”), ambiție și devotament. Biblia povestește cum David l-a învins pe Goliat. Uriașul Goliat, care era înalt de vreo trei metri și lupta în armata filistină era convins că nimeni din armata israeliților condusă de regele Saul nu va îndrăzni să lupte cu el. Tânărul israelit, David, a acceptat însă provocarea și dintr-o singură lovitură cu praștia, l-a omorât și i-a tăiat capul. Altă poveste care demonstrează că la sport contează nu numai aptitudinile fizice ci și judecata, este fabula lui Esop, în care broasca țestoasă a câștigat întrecerea cu iepurele. Uneori evreii înșiși au propagat aceste idei preconcepute. Scriitorul evreu britanic Howard Jacobson spunea că atitudinea lui față de sport este simplă: evreii nu îl practică. Bineînțeles că nu are dreptate.Read more…
Tortura pe înţelesul tuturor
Am observat de la o vreme că în discuții în presa şi în mediul academic din România exista o anumită nostalgie pentru anii de după “eliberarea de sub jugul fascist”, anii lui Dej şi ai îndepărtării tactice de sovietici, tratându-i cu o anumită deferență şi un fel de înțelegere, susținând uneori că acelea erau “vremuri grele, cu metode brutale, dar necesare”. Însă realitatea, așa cum am trăit-o eu şi contemporanii mei, era complet diferită. De aceea, în mod excepțional, voi înlocui comentariile mele legate de acest subiect, cu recomandarea de a citi cartea lui Florin Pavlovici, “Tortura pe înțelesul tuturor”. Într-un fel este un curs de inițiere în studiul torturii comuniste din timpul lui Dej sau, în termeni academici, “Tortura 101”. Pentru înțelegerea cititorilor, Florin Pavlovici nu a fost numai unul dintre cei mai talentați, poate chiar cel mai talentat scriitor / gazetar produs de Facultatea de Ziaristică, dar în primul rând a fost un OM de o cinste, atitudine morală şi demnitate fără egal printre cei pe care i-am cunoscut în acele vremuri teribile. Read more…
Commonwealth între tradiție și perspectivă
Commonwealth este o organizație interguvernamentală formată din 54 de state membre independente, foste colonii britanice, cu excepția Rwandei și Mozambicului. Șeful simbolic al acestei organizații, care conform estimărilor din 2013, cuprinde 2,3 miliarde de locuitori și o suprafață totală de aproape 30 de milioane de km2, este regina Angliei, Elisabeta a II a, iar secretarul ei general, cea care are puteri executive reale, este Patricia Scotland. Rădăcinile acestei organizații datează din 1926, când a fost înființată Comunitatea Britanică a Națiunilor prin Declarația Balfour. Aceasta era practic o alianță între monarhia britanică și fostele colonii, dominată de Marea Britanie. În 1931, prin intrarea în vigoare a Statutului de la Westminster, s-a recunoscut statutul juridic autonom al Africii de Sud, al Noii Zeelande, al Australiei și al Canadei. În 1947, prin Declarația de la Londra, această organizație a devenit o alianță politică, economică și culturală a unor parteneri egali, în care Marea Britanie și Coroana Britanică nu mai avea o poziție dominantă. Read more…
Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici
Ce este curcubeul? Semn că a trecut ploaia, furtuna. Apare pe cer, colorat, ca un arc frumos, vestitor al liniștii. Dar este luminat de soare. Fără soare, curcubeul nu va apăărea sau dacă soarele va apune, curcubeul va dispărea instantaneu. Oriunde, peste Ierusalim sau peste București, peste Paris sau peste New York, peste Iași sau peste Haifa. Dar chiar dacă este luminat de soare, dacă se datorează lui, este frumos. Fiecăruia îi place să-l privească. M-am gândit la acest lucru atunci când am răsfoit noul volum de poezii de Bianca Marcovici , ”Curcubeu peste Haifa: manuscris de poeme Dada”, apărut la Editura Junimea din Iași în colecția ”Cuvinte migratoare”, în primăvara acestui an. Bianca Marcovici este o poetă cunoscută. Primul ei volum de poezii, apărut în anul 1985 la Iași și următorul, apărut în 1987 la București, i-au deschis ușa în salonul literaturii române contemporane. Stabilită în Israel, la Haifa, în anul 1991, ea a devenit unul dintre scriitorii israelieni importanţi, de limba română. Poetă prolifică, ea a publicat 26 de volume de poezii și de proză, unele dintre poeziile ei fiind traduse în limbile ebraică, engleză, franceză, germană.Read more…
Să nu ne uitați la bătrânețe!
Situația actuală, datorată printre altele pandemiei de COVID 19, a redeschis o problemă care atrăgea atenția într-o măsură mai mică: situația oamenilor vârstnici. Vârsta a treia. Bătrânii. De fapt această problemă a existat dintotdeauna, în orice societate. În ultimii ani, în toate țările lumii se vorbea despre ea, făcându-se calcule. Dacă speranța de viață crește, iar natalitatea scade, ce consecințe economice vor urma? Cine va munci? Cum vor fi plătite pensiile de bătrânețe? Oare nu ar trebui să fie crescută vârsta de pensionare? Pe scurt, ce e de făcut? De fapt, vârsta de pensionare a fost deja crescută în multe țări. Dau ca exemplu Israelul, țară în care trăiesc. Vârsta de pensionare este de 62 de ani pentru femei și de 67 de ani pentru bărbați. Dacă femeile ajunse la 62 de ani vor să lucreze în continuare, pot să facă acest lucru, având dreptul de a se pensiona la fel ca bărbații, la 67 de ani.Read more…
Retragerea militarilor americani din Germania – o lovitură sub centură pentru NATO
Zvonul despre decizia președintelui Donald Trump de a retrage 9500 de militari americani din Germania dintre cei 35.000 staționați acolo este explicat de analiștii politici prin două motive. Pe de o parte, ca o reconfirmare a poziției critice, exprimate de mai multe ori de președintele american în ceea ce privește rolul Alianței Atlantice în menținerea păcii globale. Trump a calificat cu mai multe prilejuri NATO ca o structură desuetă, greoaie și mai ales costitistoare pentru americanii care suportă cea mai mare parte din cheltuielile militare ale Alianței. De la alegerea sa ca președinte, mantra lui Trump a fost o repartizare mai echitabilă a acestor cheltuieli. Mai mult, el a propus ca țara care dorește să fie apărată de militarii americani să plătească pentru aceste ”servicii”. Concret, SUA suportă 22 la sută din bugetul NATO, iar restul se împarte între celelalte state membre. Președintele american le-a cerut acestora să aloce cel puțin doi la sută din buget pentru cheltuielile militare, dar până la ora acesta doar vreo opt țări, printre care și România, au îndeplinit acest criteriu. Celălalt motiv ar fi relația proastă cu Germania. Trump și-a manifestat nemulțumirea mai ales față de faptul că deși Berlinul alocă cele mai mari fonduri dintre statele europene membre ale NATO, acestea reprezintă sub doi la sută din buget. Fostul ambasador american din Germania, Richard Grenell, a și declarat într-un interviu pentru Deutsche Welle că nu i se pare corect ca Germania, care anul trecut avea un excedent bugetar, să nu crească cheltuielile militare, lăsându-i pe contribuabilii americani să le suporte, iar ei să folosească banii pentru programe sociale interne.Read more…
Picătura de antisemitism prelinsă din „Adevăruri Ascunse”
Graţie unei postări a prietenei mele E.T. (de pe Facebook), care semnala afirmaţiile antisemite insinuate în ediţia din 30 mai, am aflat şi eu de existenţa emisiunii „Adevăruri Ascunse”. Potrivit textului de promo această emisiune „explică întâmplările actuale şi face previziuni cu ajutorul numerologiei şi ştiinţelor astrale”. Drept să spun, luând în considerare preocupările mele, era foarte puţin probabil să urmăresc această emisiune. De altfel şi E.T. a nimerit absolut accidental peste ediţia care trata „Regretele zodiilor la finalul vieţii” şi s-a decis să se oprească din „zapare” pentru a afla ce regretă nativii din zodia ei. Numai că, în prealabil, i-a fost dat să audă din gura invitatului nişte afirmaţii despre… evreii care vor să ia banii şi înţelepciunea altora, lucru pe care l-a împărtăşit revoltată pe Facebook. Curioasă să aflu exact despre ce anume era vorba, am căutat pe YouTube ediţia cu pricina şi am ascultat siderată cele afirmate de invitatul permanent, numerologul Mihai Voropchievici:Read more…
Victoria de Șase Zile
În 1966 în Israel se vorbea despre o criză economică iminentă, accentuată de împrejurările politice tensionate la granițele statului evreu, amenințat de vecinii săi arabi. Trecuse un deceniu de la eșecul dramatic prin care a trecut Israel în încercarea conjugată cu Franța și Marea Britanie, de intervenție militară pentru restabilirea statutului internațional al Canalului de Suez, naționalizat brutal de colonelul Nasser, proaspătul dictator al Egiptului. Englezii și francezii s-au retras ”cu coada între picioare”. A fost ultimul act jucat și pierdut de cele două foste imperii, care au avut un rol important în Orientului Mijlociu, pentru care s-au bătut cu înverșunare. Israel a tras numai ponoase din scenariile politice publice și secrete ale Franței și Marii Britanii în această parte a lumii. Scopul intervenției armatei israeliene în Sinai (operațiunea Kadesh) era clar și justificat: înlăturarea blocadei instituite de Nasser asupra strâmtorii Tiran, care împiedica accesul navelor israeliene spre portul Eilat. Armata israeliană a fost retrasă din Sinai la presiunea Statelor Unite, fiind înlocuită de efective ale Națiunilor Unite. Dar reușita militară a micului stat Israel l-a umilit pe Nasser, care aștepta prilejul pentru revanșă. Prilejul avea să apară peste un deceniu, dar rezultatul nu a fost cel pe care îl aștepta.Read more…
America văzută prin ochii mei
Citind amintirile din America, publicate în numărul trecut de Tiberiu Ezri, m-am gândit că am și eu amintiri din America și sunt cum nu se poate mai diferite! În perioada 1982-1984 soțul meu a făcut postdoctoratul în America. Am petrecut cu el un an și jumătate în Urbana, Illinois. Însăși plecarea a fost o aventură. În 1982 soțul meu a participat ca rezervist la Războiul din Liban, era sanitar într-o unitate de artilerie. Războiul a început în iunie, noi am plecat la sfârșitul lui august, iar între una și alta el a fost de două ori concentrat. Cu două săptămâni înainte încă nu știam dacă plecăm sau nu. Trebuia să găsim chiriași pentru locuință, trebuia să ne pregătim pentru o ședere îndelungată. Fiica noastră, Dina, avea trei ani și jumătate. A fost aproape o minune că totul s-a rezolvat la timp. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Războiul a început în 6 iunie, într-o duminică, dar cu câteva zile înainte era deja clar că se pregătește ceva. În noaptea de joi spre vineri ne-au bătut la ușă câțiva soldați (încă nu aveam telefon) și l-au luat cu ei pe soțul meu. Vineri, la spital, ni s-a cerut să facem ore suplimentare, să pregătim rezerve de soluții pentru perfuzie, cremă pentru arsuri – pe atunci toate acestea erau de producție proprie. O vecină a luat-o pe Dina de la grădiniță, iar eu am lucrat până la epuizare. Între timp nu aveam nicio veste de la soțul meu și mă perpeleam de neliniște…Read more…
Imre Székely, profesorul. Curs de încheiere la disciplina Mecanisme
Caietul multiplicat după textul bătut de Tata, la maşina de scris Optima (înregistrată la Miliţie, potrivit Decretului 98, din 1983) şi legat într-un carton albastru deschis, decolorat şi scămoşat, în cei 33 de ani care au trecut, mi-a căzut în mână în timp ce făceam ordine temeinică în bibliotecă. Adevărul este că deşi Tata e prezent mereu în gândurile şi amintirile mele, uitasem că şi-a multiplicat Cursul de Încheiere, rostit în Aula Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Cluj, în vara anului 1987, când a ieşit la pensie. Desigur, e un curs diferit de cele obişnuite pe care şi le pregătea cu minuţiozitate, predându-le întotdeauna liber – oricât de complicate ar fi fost desenele şi demonstraţiile formulelor – şi condimentându-le cu informaţii inedite, adeseori din cu totul alte domenii, dar având conexiuni subtile şi relevante cu disciplina Mecanisme şi Organe de Maşini, al cărei titular era. Faptul că Tata era un om de ştiinţă remarcabil în specialitatea sa este adeverit de cărţile sale, de articolele publicate în reviste prestigioase, de numărul mare de citări şi de calitatea de membru în mai multe societăţi ştiinţifice internaţionale. Acest Curs de încheiere, regăsit în preajma împlinirii a 21 de ani de la plecarea sa la cele veşnice ( 4 iunie 1999), este emblematic pentru calitatea sa de cadru didactic…Read more…
Raportul
– Gavrilă, i-am spus milițianului din satul unde lucram în 1975, vezi că urmează să mă viziteze verișoara mea și soțul ei din Israel. Vor locui la mine, în locuința mea din dispensarul nou. – Bine, dar de ce-mi spui mie? – m-a întrebat Gavrilă. – Conform legii trebuie să aștern pe hârtie tot ce vorbim cu cetățenii străini și să trimit aceste rapoarte autorităților, i-am răspuns. – Bine, dacă ții neapărat, scrie tu rapoartele și le vom citi împreună cu rudele tale la un pahar de pălincă bună, mi-a spus plutonierul Bud, zâmbind…Plutonierul major Gavrilă Bud, născut în Negrești Oaș, era șeful postului de miliție din comuna unde lucram. Era un om corpolent, rumen la față, totdeauna bine dispus și plin de glume. Prima dată mi-a atras atenția la o ședință festivă cu ocazia zilei de 23 August. Primarul, care nu prea era școlit, a citit o cuvântare compusă de el cu un titlu puțin obișnuit: “23 August, act catastrofal în istoria țării noastre” Toți cei prezenți, inclusiv intelectualii satului, am rămas uimiți, mulți râdeau pe ascuns. Gavrilă s-a aplecat spre mine și mi-a spus…Read more…
Despre Nobel, laureații evrei și genialitate
În acest articol voi încerca să dezbat subiectul contribuției substanțiale a laureaților Nobel evrei la sănătatea și bunăstarea lumii. Unii, care au o ură organică față de evrei, ignoră această contribuție. Bineînțeles că e mult mai ușor să-i convingi pe cei convinși din capul locului. Dar scopul acestui articol nu este de a populariza evreimea prin distinșii laureați evrei ai premiului Nobel, ci de a dezbate presupusa genialitate a evreilor, care ar sta la baza succesului lor, considerând că din 1901, de când există premiul Nobel, 207, adică 20% dintre laureați au fost evrei. Este o performanță, evreii fiind doar 0.2% din populația lumii. Dar nu toți evreii sunt Einstein. Și eu sunt evreu și nu sunt genial; nici în jurul meu nu văd genii. Și totusi părinții îmi spuneau tot timpul să învăț ca să fiu primul în clasă, fiindcă sunt evreu. Când eram la școală, geniul la matematică era un băiat român. La facultate, cel mai bun anul meu era un neamț. Asta nu înseamnă că nu au fost genii printre laureații premiului Nobel. Dar un popor întreg nu poate fi genial și nu numai genialitatea dar și munca grea, perseverența și încrederea într-o idee sunt factori determinanți ai succesului. Read more…
O țară mică cu două probleme, una majoră și alta nu prea…
Cu speranța că cititorul nu s-a plictisit de subiect, îmi permit să continui expunerea situației Republicii Moldova de azi, și în primul rând să prezint, oarecum pe scurt, cele două probleme geopolitice cu care se confruntă (și uneori se înfruntă!) Moldova ca entitate națională, politică, etnică și geografică. O precizare de început. Nu am nicio îndoială, cuvântul Transnistria va trezi în memoria multora imaginile tragediei evreilor basarabeni, bucovineni (și o parte a celor pe care Holocaustul i-a găsit în nordul Moldovei românești) în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Lagărele de concentrare înființate de guvernul antonescian la est de Nistru s-au transformat foarte repede în lagăre de exterminare și care chiar dacă nu aveau camere de gazare sau crematorii, au devenit morminte pentru aproximativ 130.000 evrei (printre care bunica mea, mama tatei), o bună parte a victimelor fiind evrei ”autohtoni”, adică transnistrieni, al căror număr înainte de război era nu mai puțin de 300.000. Dar nu la acest tragic aspect doresc să mă refer în cele ce urmează, ci la evoluția acestei bucăți de pământ în ultimele două secole, evoluție de o importanță covârșitoare pentru actuala situație a Republicii Moldova. Povestea Transnistriei este prea lungă pentru a fi expusă în întregime aici. Voi începe cu anul 1924, anul în care Stalin, mai mult decât enervat de pierderea Basarabiei, unită în 1918 cu România creează la est de Nistru, în Transnistria istorică, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), declară capitala ei ca fiind Chișinău, dar provizoriu o stabilește la Balta (după unii, la Tiraspol).Read more…
O noapte în tren, pe vremea mineriadei
În mulțimea de evenimente, cu prea desele schimbări de priorități, iată că o știre mi-a trezit amintiri. Știrea este despre exploatarea lignitului, mineritul de suprafață din Bazinul Olteniei. Acolo sunt cariere din care se extrage un cărbune de o calitate care nu prea justifică continuarea exploatării. Se repune problema oportunității acestui minerit, pentru care costurile sunt mari față de calitatea cărbunelui. Să nu mai vorbim despre costurile reconstrucției ecologice care se impune în aceste situații, ca să nu rămână acolo un teren sterp, cu aspect selenar. De fapt nu asta mi-a zgâriat auzul, ci ”vânturarea” ideii că minerii vor veni la București, eventual încolonați, ca să ”rezolve” problema. Această parte mi-a amintit despre o mineriadă din anii 90. Întâmplarea a făcut să mă nimeresc tocmai în trenul cu care minerii au venit la București. Este o poveste care mi-a rămas vie în minte și nu o voi uita niciodată. Este vorba despre Mineriada din septembrie 1991 și un tren al groazei. Despre această întâmplare nu am povestit până acum, dar o fac aici, pornind de la ce am scris mai sus. Read more…
Patru mame care au scos o armată din țara cucerită
În 24 mai 2000, exact cu douăzeci de ani în urmă, ultimul soldat israelian părăsea pământul libanez, după aproape douăzeci de ani de prezență în condiții abominabile de pericol continuu. Acești ani au rămas în memoria poporului israelian ca o maladie zadarnică în care mii de tineri și-au pierdut viața. Iată cum s-a ajuns la această situație. Totul a început cu evenimentele numite „Septembrie negru” din 1970, când conducerea palestiniană în frunte cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei a fost alungată din Iordania și s-a stabilit la Beirut. Aceasta a afectat echilibrul etnic, și așa instabil, din Liban, între musulmani șiiți și suniți, creștini, druzi, armeni, etc. Ca urmare în 1975 a izbucnt un război civil. Siria a intervenit ca să pună capăt războiului, pentru că sirienii aveau nevoie de acces la băncile libaneze și mai ales la portul Beirut. Între timp situația din nordul Israelului s-a înrăutățit. Localitățile de lângă granița cu Libanul erau bombardat aproape zilnic. Au fost și atacuri teroriste. Cea mai gravă acțiune a avut loc în 1978. O bandă de teroriști din Liban au debarcat pe malul mării la sud de Haifa.Read more…