Un Exod, în stilul Secolului XX

Totul a început în primăvara anului 1979, când a avut loc prima aliya a evreilor din Etiopia. Dar înainte de a vorbi despre această operațiune unică în contemporaneitate, să înțelegem despre ce evrei este vorba: o parte din evreii din Etiopia aparțin unei grupări numită „Beita Israel”, care înseamnă „Casa lui Israel”, sau, dacă vreți, „comunitatea lui Israel”. Particula Israel din acest nume nu are nici o legătură cu numele statului Israel, (atribuit în 1948), cum s-ar putea crede, ci vine de la numele regatului de nord, Israel, din perioada primului templu, care a fost distrus de asirieni aproximativ în anul 720 î.e.n., atunci când locuitorii au fost expulzați și apoi s-au pierdut în lume. De sute de ani, evreii din Etiopia cred că sunt unii din urmașii acestora, tot așa precum mai există asemenea grupuri în multe țări, printre care India și China. După înființarea statului Israel, în 1948, și până în a doua parte a anilor 70 au făcut aliya foarte puțini evrei etiopieni, câteva zeci în total. Chiar atunci, în urma a două lovituri de stat militare, un ofițer comunist, Haile Mengistu, s-a instalat la conducerea țării și cu sprijinul sovieticilor a rupt total relațiile cu Israelul. A alungat toți reprezentanții asociațiilor evreiești și le-a interzis orice activitate. În consecință, nu se mai putea ține nici o legătură cu acești evrei, așa cum era înainte de acest puci. Între timp, în anul 1977, evreii etiopieni au fost incluși în „legea repatrierii” („hoc hașvut)”. În Etiopia, mulți dintre liderii activiștilor sioniști și ai evreilor din elita intelectuală au încercat să fugă, dar au fost prinși și încarcerați.Read more…

Au şi filmele destinul lor – Festivalul de la Cannes (II)

Cu mai mult timp în urmă, fostul delegat general al festivalului, apoi președinte, Gilles Jacob, omul intrat în legendă, cel care a construit, în fapt, Cannes-ul așa cum este el, astăzi (cu secțiunile paralele Un certain regard, Cinéfondation, cu Caméra d’ Or), ne încredința o mărturisire: după părerea lui, o ediție bună apare cam odată la doi ani. Cam așa cum stau lucrurile și în materie de vinuri. Cum dă Dumnezeu sau, mai exact spus, în funcție de recolta, de producția internațională. Partea proastă este că nu am ținut seama de un amănunt: cam de când ar fi trebuit să începem numărătoarea pentru a urma legea din doi în doi, lege ce ar fi trebuit să ne conducă spre o mai armonioasă privire generală asupra unei selecții? Divergențele judecării ei, în funcție de inerentul subiectivisim al comentatorilor profesioniști, au rămas la locul lor și poate asta face și farmecul de moment al vieții unui mare festival cum este Cannes-ul. Ne încruntăm în fața unor judecăți care le contrazic pe ale noastre, ne nedumeresc unele patimi stârnite de filmul X, nu refuzăm nici bănuiala unor interese obscure etc. Pe urmă, apele se mai liniștesc și începem dacă nu să refacem ierarhiile, întrerprindere oricum riscantă, măcar să aruncăm o privire sine ira et studio. Atât cât se poate. Iar ceea ce constat că se poate acum, la o distanță de câteva săptămâni, este părerea generală că ne-am aflat în fața unuia din acei ani buni (să nu uităm numărătoarea, anul viitor). Oricât ar îndrăgi unii refrenul potrivit căruia Cannes-ul cultivă sistemul clienților, al cineaștilor veșnic abonați, a-i regăsi în selecție pe Almodóvar, pe Tarantino, Jim Jarmusch, Marco Bellocchio, pe inconturnabilii Ken Loach, frații Dardenne (ultimii, amintesc, deținători a două Palme d’ Or, iritanți poate și pentru că lucrează mult și repede), a-i reuni ori de câte ori au un film gata de start, nu indică un semn de slăbiciune, de inerție. Poate este doar un semn al sațietății celor amatori, în primul rând, de sânge proaspăt. “Cannes-ul se mișcă greu” – spun criticii americani, greu de mulțumit în privința prezenței cinematogarfului de peste ocean pe Croazetă. Read more…

O peripeţie de… Shavuot

Israel, mai 2004. Fusesem invitată la o nuntă în familie. Ceremonia urma să aibă loc într-o vineri la prânz la Kfar Daniel, o așezare în apropierea Ierusalimului, departe de Golful Haifa, unde locuiam. Nu mai fusesem niciodată în acel loc și întreaga zonă îmi era necunoscută. Pe atunci nu-l aveam în mașină pe cel ce avea sa-mi devină prieten de nădejde, sistemul de navigație GPS. În plus știam că nu mă pot baza pe simțul meu de orientare, al cărui unic rol este să dovedească faptul că în timpuri foarte, foarte de demult, femeile rămâneau în peșteră, în timp ce bărbații se încumetau să plece la vânat, știind că busola interioară îi va ghida pe drumul de întoarcere. Cu o seară înaintea fericitului eveniment m-am informat asupra drumului și mi-am notat itinerariul. Cunoșteam autostrada Tel Aviv – Ierusalim, la care știam cum să ajung. Singura grijă era să o părăsesc la timp pe o bretea la dreapta, de unde drumul spre sala care găzduia nunta părea simplu. Nuntă în familie, deci ținută ca atare: o rochie vaporoasă, bogată, dintr-un material crem, înviorat din loc în loc de contururi diafane de trandafiri roz, ușor schițati; sandale stiletto crem-roz.Read more…

Premiul Genesis şi sculptorul Anish Kapoor

Premiul israelian Genesis a fost înființat în 2012. În valoare de un milion de dolari. premiul este acordat anual personalităților evreiești a căror excelență a fost recunoscută în domeniul lor. Premiul a fost fondat cu scopul de a inspira și de a dezvolta un sentiment de mândrie și de apartenență în rândul tinerilor evrei din întreaga lume. Până acum următoarele șase persoane au primit premiul Genesis: Michael R. Bloomberg din Statele Unite, Michael Douglas din Statele Unite, Itzhak Perlman din Israel/Statele Unite, Anish Kapoor din Regatul Unit, Natalie Portman din Israel / Statele Unite, Robert Kraft din Statele Unite. Personalități ca fostul primar al orașului New York, Michael R. Bloomberg, artistul Michael Douglas, violonistul Itzhak Perlman sau seducătoarea Natalie Portman sunt bine cunoscute. Recent presa a relatat în detaliu vizita lui Robert Kraft în Israel și personalitatea acestuia. Despre Anish Kapoor însă nu știam mare lucru, așa că m-am documentat despre renumitul sculptor și architect.Read more…

Durerosul preț al succesului

Există o veche vorbă de duh, din vremurile când lumea era încă bipolară și scindată în cele două blocuri care se înfruntau cu dușmănie: de o parte a Cortinei de Fier vestul capitalist, iar de cealaltă estul așa-zis socialist. Pe atunci se spunea despre cei care, în tinerețe, nu au orientare de stânga (așadar în favoarea celor slabi), că nu au inimă. Iar cei care, la o vârstă ceva mai înaintată, nu arată o preferință pentru economia de piață liberă (așadar pentru o economie funcțională), nu au rațiune. De aici se poate deduce cu o consecvență demnă de oarecare încredere că inima și rațiunea se excludeau reciproc, cel puțin parțial, sau măcar provocau individului gânditor o anumită dilemă. Odată cu dispariția sus-numitului antagonism dintre blocurile politice prin implozia lagărului socialist, s-ar putea crede că dilema menționată și-a mai pierdut din drepturi. Dar nu este absolut deloc așa. Făcând abstracție de un al treilea bloc, care exista deja atunci și există încă și azi, și anume statele Lumii a Treia, subdezvoltate din punct de vedere economic și conduse de regimuri mai mult sau mai puțin dictatoriale, există o grupare nouă, destul de zgomotoasă și de influentă: forța însumată a statelor islamice și a aliaților acestora cu idealuri naționalist-dictatoriale. Ele sunt cele care, cu preponderență, răspândesc haosul în lume, sau, în cel mai bun caz, nu depun suficiente eforturi pentru a preveni răspândirea haosului. Israelul se găsește exact pe linia frontului între democrațiile vestice, care acționează cu moderație (dar și cu multă teamă) și melanjul amenințător de state incapabile, respectiv subdezvoltate ale Lumii a Treia, pe de o parte, și agresivul bloc islamist-naționalist, de cealaltă parteRead more…

Este acesta, oare, un om… ?

„Am simţit că e de datoria noastră să realizăm MARŞUL MEMORIEI, organizat de Asociația Sionistă din România (ASR) împreună cu Federația Comunităților Evreiești (FCER). Acest pelerinaj simbolic la Auschwitz al comunităţilor din Transilvania îl facem, după 75 de ani de la uciderea nevinovaţilor noştri bunici, părinţi, fraţi, rude sau doar concetăţeni, copii, adulţi şi bătrâni, femei şi bărbaţi, la locul unde moartea i-a răpit în chinuri năprasnice. Am avut și avem convingerea că este de datoria noastră, a evreilor din România și cu deosebire a celor din Transilvania de Nord să punem câte o piatră și să aprindem câte o lumânare pe locul unde au pierit 135 de mii de martiri ai poporului evreu, cu prilejul împlinirii unei triste aniversări 75 de ani de la deportarea lor. Este de datoria noastră să păstrăm pentru memoria viitorului, amintirea soartei lor cumplite. Trebuie să punem pe acel loc unde s-a risipit cenușa lor o MAȚEVA, o piatră de mormânt..” a fost declaraţia organizatorilor manifestării, Tiberiu Roth, preşedintele Asociaţiei Sioniste din România şi Marco Katz, vicepreşedinte.Read more…

De ce mint oamenii? (5, 6)

Mincinoșii patologici au creat și continuă să creeze psihologilor și psihiatrilor probleme de identificare, definiție și de diagnostic diferențial între unele boli psihiatrice în care minciuna patologică aparține simptomatologiei bolii respective și minciuna “pură”, nelegată aparent de o boală psihiatrică specifică. Mincinoșii se străduiesc tot timpul să memoreze ceea ce au mințit anterior, respectiv ce au spus diferitelor persoane. Această preocupare permanentă este adeseori destinată eșecului fiindcă tendința naturală a mincinoșilor este de a “înflori, și a împodobi” minciuna cu noi detalii și astfel să se dea de gol. În mod logic, memoria funcționează mai bine când este vorba despre o minciună “mică” povestită numai unei singure persoane. Deși unii oameni mint atât de frecvent încât deseori nu putem depista sau chiar nu suntem interesați să le depistăm minciunile, majoritatea dintre noi nu suntem experți în a ne ascunde minciunile (efectul “Pinocchio”). Read more…

Cu condeiul şi lupa prin Balcani (III)

Călătoria prin Balcani poate fi realmente o experiență hedonistă, o sărbătoare senzorială pentru văz, auz și gust. Frumusețea peisajului, a plajelor, insulelor, munților, pădurilor, lacurilor şi râurilor, este absolut copleşitoare. Iubitorii de fructe de mare îşi vor găsi acolo paradisul, pentru că prospețimea, gustul şi rafinamentul în gătirea și servirea mâncării sunt toate excelente. Regiunea abundă în zone viticole, sursa unora dintre cele mai bune vinuri europene. Adăugând la asta și muzica omniprezentă atât în localuri, cât și cântatul la reuniuni cu prieteni, ne putem forma o imagine reală a vieții gastronomice şi sociale din Balcani. Dacă în prima parte a acestei călătorii cu „condeiul şi lupa” am ajuns la punctul 20 din cele 36, în care mi-am sintetizat experienţa de turist, vă invit să le parcurgeţi şi următoarele… unsprezece:Read more…

Cana cu lapte și aparatul de filmat

Tatăl era deportat în Transnistria, unde lucra ca medic. I se permitea să vină acasă periodic. Dar o anumită ştire o primise acolo, între bolnavii de febră tifoidă, și nu știa cum și ce să facă cu ea. Mama născuse două fete gemene . Micuțe de câte două kilograme. Bombele cădeau peste oraș. De zeci de ori mama fugea în pivniță cu cele două pachete, înfășurate în plăpumioare. Era iarnă. Mama slăbise și nu avea lapte. Dar bunica cunoștea o femeie din oraș care avea o vacă . O vacă ! Se îmbrăca și fugea printre bombele care cădeau și deodată apărea cu cana cu lapte. O cană cu lapte ! Bunica era curoajoasă. Niciodată nu i-a fost frică de moarte. Femeie slabă cu cancer pulmonar, pe care îl trata tata. La fiecare două-trei săptămâni o punea pe un scaun, ciocănea cu degetele să depisteze unde era mai mult lichid în plămân, ungea cu iod locul și înfigea un ac gros care continua cu o siringă enormă. Și lichidul colorat în roz sau maro ieșea …și ieșea. Și bunica nu crâcnea. Read more…

Vizita președintelui Trump și a soției sale, Melanie, în Marea Britanie

Am vizionat cu plăcere relatările colorate ale mass mediei privind vizita președintelui Trump și a soției sale Melania în Marea Britanie. Am admirat toaletele Melaniei, rochia albă cu pălărie mexicană asortată. Am admirat-o și pe d-na prim ministru Theresa May într-o superbă rochie roșie, lungă, cu o discretă crăpătura laterală. Am apreciat faptul că a apărut în fața perechii Trump împreună cu soțul ei, ținut până acum oarecum în umbră. Consider că Theresa May a părăsit în mod triumfal înalta ei funcție, mână în mână cu președintele Trump. Vizita acestuia s-a soldat cu promisiunea unor importate acorduri comerciale post Brexit. Am admirat și eleganta apariție a oaspeților la banchetul oferit de M.S. Regina Regatului Unit. Read more…

Documentarul ca mărturie

La invitația Președintelui Lojii B’nai B’rith Ierusalim, Adrian Weissman, marți, 4 iunie 2019, a avut loc reuniunea „Documentarul ca mărturie. Pagini de viață, pagini de cultură” la care au fost invitate Cleopatra Lorințiu , director adjunct la ICR Tel Aviv, și dr. Irina Airinei Vasile – președinta Asociației „Anima Fori”. Reuniunea, desfășurată sub semnul solidarității și adevărului, a prilejuit vizionarea a două filme documentare realizate de Cleopatra Lorințiu la Televiziunea Română în colaborare cu Asociația „Anima Fori”: „Tragicul nostru Ulisse –Benjamin Fondane” și „Prietena mea Hanna”. Read more…

Impresii de la întâlnirea cu Papa Francisc, la Şumuleu-Ciuc

Am pornit din Gheorgheni spre Șumuleu-Ciuc, în zorii zilei, la ora 4.45, cu mai multe autocare iar în jur de ora 6.00 am ajuns în Miercurea-Ciuc, la intrarea în oraș, unde erau amenajate mai multe parcări atât pentru autobuze cât și pentru autoturisme, totul foarte bine pus la punct. Odată coborâți din autobuze ne-am încolonat și am pornit pe drumul de aproximativ 5 km de la intrarea în Miercurea-Ciuc până pe dealul Șumuleului. A fost crunt. A început să plouă și să bată vântul, erau puține grade peste 10, dar fiecare dintre noi știam că vremea va fi capricioasă și, ne-am echipat corespunzător. Deși majoritatea aveam umbrele și pelerine, la picioare toată lumea era udă și murdară de noroi. Când am ajuns în apropierea dealului Șumuleu totul era cuprins de o ceață atât de densă încât abia se vedea scena amplasată pentru oficierea slujbei. Pe ecranele gigant pelerinii erau informați în limbile română, maghiară și engleză referitor la ce au voie și ce nu au voie să aibă asupra lor, despre punctele de prim-ajutor din fiecare sector iar în cazul întâmpinării oricăror dificultăți eram îndemnați să apelăm cu încredere la voluntarii care se aflau prin mulțime. Era ora 9:10 când am ajuns în sectorul 1 dar, ploaia era din ce în ce mai nemiloasă iar frigul își făcea prezența, motiv pentru care zeci de persoane, printre care și foarte mulți copii, au avut nevoie de îngrijiri medicale. Am înțeles de la cei responsabili cu acordarea primului ajutor că cele mai multe probleme au fost din cauza efortului și a vremii. Slujba religioasă era programată să înceapă la ora 11:30, prin urmare, aveam de așteptat aproape două ceasuri și jumătate…Read more…

Din nou alegeri legislative în Israel

Șapte săptămâni după ce Benjamin Netanyahu s-a declarat victorios în alegeri, israelienii vor trebui să revină la urne în condițiile în care premierul nu a reușit să-și formeze un guvern de coaliție. Noul scrutin se va organiza peste trei luni. Este pentru prima dată în istoria Israelului când învingătorii din alegeri nu au reușit să formeze un guvern. Knesset-ul s-a autodizolvat pentru a permite organizarea de noi alegeri. Principala cauză a eșecului guvernului de coaliție compus din Likud și o serie de partide ultrareligioase și extremiste a fost lupta pentru putere între forțele seculare naționaliste ale fostului ministru al apărării, Avigdor Libermann (Israel Beitenu -Casa Noastră Israel) – care a cerut portofoliul apărării și în acest cabinet – și facțunile ultrareligioaseRead more…

Europa în schimbare

La ora în care scriem și publicăm articolul, la Bruxelles au loc negocieri acerbe cu familiile politice din Parlamentul European din care ar urma să provină liderii suprastructurilor care conduc Europa – președinții Comisiei Europene, ai Consiliului European, comisarii. Ei trebuie să obțină un vot majoritar, dar nicio familie politică – populari, socialiști, liberali sau verzi – nu are majoritate, ceea ce înseamnă că trebuie să se ajungă la un compromis între aceste grupuri politice pro-europene. Potrivit rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul European, lucrurile s-au schimbat dar, din fericire, nu spre rău. Nu s-a confirmat previziunea cu privire la cucerirea imensă de teren a euroscepticilor, a extremei drepte, a suprematiștilor, despre care se preconiza că vor dobândi 30 la sută din locurile atribuite în Parlamentul European. Creșterea lor a fost numai de șapte la sută, ceea ce este suportabil și poate fi ușor contracarat de forțele pro-europene. Important este succesul lor, faptul că în pofida numeroaselor obstacole apărute în ultimii ani, în primul rând problema imigranților, pentru care încă nu s-a găsit o soluție adecvată, Europa unită merge înainte. Că majoritatea nu mai este deținută de alianța dintre centru-dreapta și centru-stânga (PPE și Alianța Socialiștilor și Democraților), că de acum trebuie luate în calcul forțele liberale sau ale Verzilor, nu este atât de important, ținând cont că și acestea sunt pro-europene.Read more…

Marșul de șase zile

Am fost într-un pelerinaj care a început în 16 mai al acestui an, zi în care s-au împlinit 75 de ani de când primul tren cu evreii deportați din Transilvania de Nord a pornit pe drumul fără întoarcere. Trenul format din 30 de vagoane pentru vite, umplut până la refuz cu 3007 evrei din Maramureș, a plecat din gara Sighetul Marmației. Numărătoarea exactă s-a făcut la gara Kosice, unde trenul s-a oprit ca să schimbe paznicii. Jandarmii maghiari au fost înlocuiți cu SS-iști germani. Primul tren, care a fost urmat de alte 44, s-a oprit la platforma de ”selecție”. Aici s-a sfârșit calvarul drumului și a început calvarul sfârșitului…Noi, cei 75 de ”pelerini”, am parcurs – virtual desigur – șase zile, amintindu-ne de cei șase ani ai Dezastrului. Am plecat din șase orașe ale Ardealului de Nord (Sfântu Gheorghe, Bistrița,Târgu Mureș, Sighet, Zalău, Cluj, Oradea). S-au alăturat grupului evrei (și neevrei) din alte comunități (Arad, Brăila, Brașov, București), din Israel sau din alte țări. Acest ”pelerinaj” a îndeplinit o datorie spirituală, morală sau de credință, cum consideră fiecare, cea de a reabilita memoria și onoarea tribului nostru, al evreilor din Ardealul de Nord, deportați și uciși – cei mai mulți la Auschwitz – după ce au fost alungați din căminele lor, jefuiți, batjocoriți, bătuți, schingiuiți, cărați în vagoane de vite, înghesuiți, înfometați și lăsați fără apă, selectați, însemnați, despărțiți, dezbrăcați apoi ca o izbăvire, gazați, asfixiați și aruncați la grămadă. Ca o ultimă batjocură, cadavrele lor au fost incinerate, arse în crematorii cu funcționare neîntreruptă în trei schimburi, din lipsă de ”capacitate”.Read more…

Cannes 2019 (I). Între mitologie și constrângerile epocii

Orice ar face, oricât ar vrea să fie, în primul rând, un festival al marilor dări de seamă ale cinematografului de peste an, Cannes-ul rămâne, de-a lungul celor aproape două săptămâni ale sale, un loc al unei miraculoase schimbări geografice. Liniștita stațiune de pe Coasta de Azur acumulează toată splendoarea artificiilor reînnoite în fiecare seară, deconcertanta paradă a frumuseții gratuite, din ce în ce mai futuriste, a rochiior care trec pe covorul roșu. Toate acele instalații de mătase, catifele și dantele care nu pot fi văzute în altă parte și pe care nu le va mai purta nimeni, niciodată, au fost mai fantasmagorice decât oricând în acest an. A fost nevoie, de câteva ori, de intervenția unor bodyguarzi pentru a le ajuta pe purtătoarele lor să urce treptele. Am fost întrebată, de multe ori, cum își ocupă locul pe scaune toate acele jupe sub formă de corole sau umbrele uriașe ori trene lungi de câțiva metri. Sfântă naivitate! Deținătoarele respectivelor construcții nu vor intra niciodată în sală, să vadă filmele. Modele mai mult sau mai puțin celebre, ele au venit pentru a fi văzute, pentru a face publicitate caselor de modă. După ce trec de exercițiul urcării scărilor, intră în marele hol al sălii Lumière, după care pe aci ți-e drumul. Ies printr-o ușă lăturalnică. Pe Sharon Stone, pe Penelope Cruz, pe Angelina Jolly nu le vei vedea niciodată astfel gătite. Ele vin să-și prezinte filmele, să stea alături de public. Astfel de spectacole, după zisele unora, adevărate bâlciuri ale deșertăciunii, fac parte din mitologia celui mai mare festival de film din lume, al treilea eveniment mediatic după Jocurile Olimpice și Cupa mondială de fotbal.Read more…

Am fost printre eliberatorii Orașului Sfânt

Eram student în anul întâi la Universitatea din Tel Aviv, o universitate nouă, care pe atunci era și arăta cu mult mai mică ca acum. Eu studiam lingvistică ebraică și limbi semitice, inclusiv lingvistică arabă și islam. Pe vremea aceea anul întâi la limba ebraică era foarte solicitant. El era de fapt un an pregătitor, examenul de admitere având loc la sfârșitul lui și nu înainte de începerea studiilor, ca la alte facultăți. Se poate că universitatea nu avea încredere în cunoștințele absolvenților de liceu în acest domeniu. Examenul era simplu: se susținea la două materii de bază, iar la ambele trebuia să primești nota 10. Dacă nu, zburai! Și tocmai când eram în plină pregătire pentru aceste examene, pe la începutul lunii mai, imediat după Ziua Independenței, a început o perioadă de tensiune enormă, când egiptenii și sirienii au declarat că vor ataca și cuceri micul Israel. (Atributul era potrivit după cum arăta Israelul pe vremea aceea.) Au închis Canalul Suez, iar consilierii sovietici din cele două țări au părăsit în grabă zona. Eu mi-am terminat serviciul militar obligatoriu și încă un an ca ofițer, dar am început facultatea abia cu vreo doi ani mai târziu. Între timp am lucrat pentru a-mi finanța o parte din studii. În această perioadă eram rezervist, ca toți tinerii din Israel. Eram încadrat într-un regiment de tancuri, aparținând comandamentului armatei din porțiunea centrală a țării.Read more…

Der Mașiach iz ghikimen! Der Mașiach iz ghikimen?

În fiecare an, de Yom Haatzmaut și de Yom Yerushalayim, îmi amintesc povestirea unui prieten mult mai vârstnic și care spre regretul tuturor celor care l-au cunoscut nu mai este demult printre noi: filosoful Yakov Lavi. Evreu polonez venit în Israel de copil, în anii 30 ai secolului trecut, împreună cu părinții lui, el era și un martor al evenimentelor de acum 50, 60 și 70 de ani. Crescut la Haifa, absolvent al Universității Ebraice din Ierusalim, fost luptător în Palmach și în Tzahal în primele cinci războaie ale Israelului, fost conferențiar de filosofie la Universitatea din Tel Aviv, un om de o cultură deosebită, regretatul Yakov Lavi (Lozowski) știa și povestea multe subiecte istorice, culturale, iudaice, filosofice pe care le-am învățat de la el. Aș putea repovesti multe lucruri pe care ni le povestea atunci când un grup de prieteni ne întâlneam în una din cofetăriile Universității Ebraice din Ierusalim, în campusul Givat Ram. Aș putea umple pagini întregi reluând eseistica sa orală. Poate în mod treptat, cu alte ocazii, puțin, fiindcă nu sunt și nu pot fi la nivelul acestui Om Mare. Acum vreau să reamintesc doar un fapt pe care l-am mai menționat și în trecut. În ziua în care David Ben Gurion a anunțat întemeierea Statului Israel, la 14 mai 1948, în cartierele evreiești din Haifa a izbucnit o bucurie de nedescris. Un vecin al familiei Lozowski a bătut la ușa lor, după cum bătuse și la alte uși ale altor vecini, strigând: ”Der Mașiach iz ghikimen! Der Mașiach iz ghikimen”! A venit Mesia! Read more…

O familie deosebită

Din întâmplare am descoperit în biblioteca mea încă foarte mare și la a cărei soartă mă gândesc de multe ori, o carte cu un titlu incitant: Sag nie du gehst den letzten Weg (Nu spune niciodată că mergi pe ultimul drum). De fapt știam din spectacolele Teatrului Evreiesc de Stat din București că acesta este titlul și refrenul cântecului partizanilor evrei din al Doilea Război Mondial și al celor care s-au sacrificat în ghetoul din Varșovia, cântat în idiș: „Zog nișt kein mol az di geist dem lețtn gang”. Și iată-l ca titlu al unei cărți care stă de foarte multă vreme în biblioteca mea. Nu despre carte vreau să povestesc, ci despre cei care au scris-o, o familie deosebită, care cred că merită cunoscută și care în momentele de cumpână ale vieții lor au luptat la fel ca partizanii. Nu din întâmplare au ales acest titlu pentru cartea lor. Lin Yaldati și Eberhard Rebling au scris cartea într-o perioadă când viața le devenise mai ușoară. Ne-au dăruit-o, mie și soțului meu, atunci când ne-am cunoscut, în 1986. Cartea a apărut în Berlinul de Est, la editura Der Morgen. În Wikipedia se pot găsi date numeroase despre cei doi autori, deoarece au fost persoane cunoscute în RDG și nu numai acolo. Din cartea lor, care spre uimirea mea nu apare printre titlurile cărților scrise de Eberhard Rebling – el a scris și multe alte cărți – se poate afla cine au fost ei și prin ce au trecut înainte de a deveni personalități.Read more…