Un editor inovator

Frunzărind colecțiile de ziare digitalizate de pe site-ul Arcanum încercând să aflu cine și când a introdus în România colecția romanului de 5 lei, am dat peste Ignaț Hertz, numele unei librării și al unei edituri. Evident că a existat și o persoană, dar biografia sa nu e cunoscută. Cum și de ce m-am ocupat de această întrebare e altă poveste. Numele mi-a atras atenția nu din cauza unității de măsură a frecvenței, Hertz (Hz), nici datorită fizicianului după care a fost numită unitatea. Hertz era porecla mea, colegii și prietenii au folosit-o în școli, la facultate și încă mulți ani după aceea. Nu puteam să nu observ lipsa de consecvență în notarea sunetului /ts/ în cele două nume, Ignaț Hertz, dintre care niciunul nu pare românesc. Printre miile de apariții ale celor două nume în presa de epocă, am găsit nenumărate variante. Aplicația care descifrează textele scanate are o capacitate destul de limitată în identificarea textului căutat, atunci când acesta este scris cu litere gotice, chirilice, cu sau fără diacriticele limbii maghiare și chiar cu litere latine în diferite fonturi…Read more…

Podul Intel din MATAM – un simbol al „Văii Siliconului din Haifa”

Pentru miile de angajați care intră zilnic pe porțile MATAM, podul de deasupra străzii Andrei Saharov face parte din rutina cotidiană. Pentru Haifa, acest pod a devenit unul din simbolurile orașului tehnologic care a luat naștere în partea sa sudică – un oraș al companiilor bazate pe cunoaștere și al centrelor de cercetare și dezvoltare, supranumit „Valea Siliconului din Haifa”. Originile parcului MATAM (Centrul Industriilor Științifice și Tehnologice) se afla în viziunea primarului Haifei, Aba Huși, și a lui Uzia Galil, inginer de origine română, fondatorul companiei Elron și unul din pionierii industriei high-tech din Israel. Împreună cu Ministerul Comerțului și Industriei, la sfârșitul anilor 1960 cei doi au promovat înființarea primului parc al industriilor științifice din Israel. Proiectul urmărea să creeze o legătură între cercetarea academică desfășurată la Technion – Institutul Tehnologic al Israelului – și industriile avansate ale viitorului. Primele clădiri au fost ocupate la începutul anilor 1970, iar MATAM a devenit astfel primul parc high-tech din Israel. De-a lungul anilor, complexul s-a extins și s-a transformat în cel mai mare centru de ocupare a forței de muncă de acest tip din nordul țării. Compania Gav-Yam Ltd. a avut un rol central în dezvoltarea și administrarea sa timp de decenii. Centrul de dezvoltare din Haifa a fost primul centru pe care compania Intel l-a înființat în afara Statelor Unite (1974), devenind o piatră de hotar în relațiile dintre companie și Israel. De-a lungul anilor, Intel a investit miliarde de dolari în centre de dezvoltare și de producție din țară și a devenit una dintre cele mai influente companii tehnologice străine din economia israeliană. Alegerea Haifei nu a fost întâmplătoare. Apropierea de Technion a oferit companiei o sursă excelentă de ingineri și cercetători, iar parcul MATAM a pus la dispoziție un mediu de lucru avansat, inovator pentru vremea sa.Read more…

Inteligent/ă poți fi, dar frumos/frumoasă?! (2)

„Epidemia” chirurgiei de înfrumusețare s-a întins în toată lumea, chiar în unele țări unde nu te așteptai. Un exemplu e China. Nu demult s-a vorbit despre un chinez care, după decesul mamei sale a descoperit că aceasta cheltuise o sumă mare pentru mai multe intervenții chirurgicale estetice. „Mă doare nu numai că a cheltuit mult, dar nici măcar nu am văzut vreo schimbare în bine în fizionomia ei”, ar fi declarat fiul ei. Pe același subiect am întâlnit o știre la care nu mă așteptam. Deși Franța este printre primele 10 țări pentru „consumul” de chirurgie estetică, există o tendință crescândă de a respecta elementele care trădează vârsta omului, mai ales a femeii, de unde expresia „une femme d’un certain age”, în spatele căreia se află o apreciere pozitivă a unei femei elegante, inteligente, cu o experiență de viață valoroasă și cu o încredere de sine demnă de remarcat. Fără discuție, o asemenea femeie nu are nevoie de niciun artificiu estetic, oricum ea provoacă invidie și respect. În prima parte a eseului spuneam că și bărbații au devenit treptat clienți devotați ai chirurgiei de „corectare” anatomică.Read more…

JOI. UN AN. IULIE (I)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 6 iulie   Standby. Vara se revarsă peste dealuri, peste văi și pășește fastuos prin străzile aproape goale ale orașului.  A început vacanța mare.  Pe toate zborurile spre Turcia, Italia, Grecia, Mallorca și Croația demult nu se mai găsesc bilete.  Autostrăzile sunt ticsite de mașini care își caută un locșor printre tiruri; familii întregi, cu cățel și cu purcel, năvălesc spre destinațiile de vacanță, de parcă ar fi o chestie de viață și de moarte. Eu mă îndrept, șontâc-șontâc, spre stația de tramvai și mă bucur că vagonul e gol, că pot să-mi întind picioarele și să mă întorc la viața mea cotidiană, cam răblăgit, e drept, dar acceptabil, după toate cele prin care am trecut. Read more…

Ruleta americană

Orice jucător de noroc începător știe că la ruletă există o regulă de bază: nu-ți pune toate jetoanele pe o singur pătrățel. În limbaj matematic asta se numește gestionarea riscurilor. Domnul Netanyahu nu este nicidecum un cartofor începător și totuși a ignorat această regulă, mizându-și toate resursele pe un singur pătrățel. El a hotărât să renunțe la ruleta europeană, mai ales după ce Europa nu i-a fost prea prietenoasă, arătându-i calea spre Haga și a decis să joace doar la ruleta americană cu pătrățele albastre și roșii. Netanyahu și-a pus toți banii pe pătrățelele roșii. Și-a pus toți banii e un fel de a spune, banii nu erau ai lui, ci ai noștri. O vreme i-a mers. În 28 februarie pătrățelul roșu / portocaliu din vârful ruletei i-a adus potul cel mare – războiul cu Iranul. În sfârșit, el, Netanyahu se va putea redefini ca salvatorul națiunii și va putea șterge din memoria colectivă ororile acelui 7 octombrie. Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la cazinou. Sigur că piloții israelieni au făcut o treabă extraordinară. Au nimerit cu precizie țintele. Au decolat și au revenit cu o precizie matematică. Dar regimul iranian nu a căzut, așa cum speram. Și atunci pătrățelele roșii din jurul președintelui au început să-și schimbe culoarea. Întâi a fost Tucker Carlson, un influent om de media și suporter MAGA. Apoi a fost însuși vicepreședintele Vance. Și la un moment dat, chiar în pătrățelul portocaliu din vârful ruletei a spus că își dorește un acord cu Iranul.Read more…

Confesiuni legate de un subiect delicat – antisemitismul

Ceea ce scriu pornește dintr-o adâncă și foarte îndelungată amărăciune și frustrare, cu nuanțe chiar depresive. Hotărârea de a vorbi sincer despre un subiect atât de delicat a venit după un lung proces de conștiință, după o confruntare complicată cu mine însămi, amestec de luciditate și emoție, pornind de la ideea că poziția existențială pe care o ocup îmi acordă poate o platformă mai apropiată de obiectivitate. Antisemitismul crește înfricoșător, direct proporțional cu strădania noastră pătimașă și zgomotoasă de a-l combate. Este ca un cerc vicios. Poate că modul în care ne „luptăm” cu el se întoarce împotriva noastră ca un bumerang. Am o strângere în stomac de fiecare dată când citesc sau aud acest cuvânt și am încercat să înțeleg de ce. Acest val mă poate atinge direct, mă sperie și mă îngrijorează. Cuvântul în sine îmi creează un sentiment de separație, de respingere când, de fapt, în opinia mea, suferința, persecuția, genocidul sunt otrava întregii umanități, nu cred că trebuie să creăm noi un monopol al durerii. A privi într-o singură direcție poate deveni periculos. Din păcate, în percepția multor conaționali ai mei, lumea se împarte în două categorii distincte: iubitorii de evrei și antisemiții.Read more…

Încotro ne îndreptăm?

La prima vedere, titlul e cam eliptic, dar cred că toată lumea, sau cel puțin cititorii din țara noastră, știu că este vorba de România. Iar răspunsul este simplu: spre catastrofă. Și vreau să prezint, deși nu sunt originală, alții mai deștepți au făcut-o înaintea mea, cam cum se va desfășura scenariul. Deocamdată, pe scena politică nu există decât două opțiuni: una destul de proastă și una foarte proastă. La ora la care scriu articolul, a avut loc o rundă de convorbiri a premierului desemnat, Eugen Tomac, deocamdată cu partidele proeuropene, minoritățile naționale și grupurile neafiliate pentru a realiza o majoritate parlamentară cu ajutorul căreia să poată continua reformele și să mențină orientarea euroatlantică a României. De menționat că Tomac este liderul unui partid, PMP, care nu a intrat în parlament dar a fost ales de președintele Nicușor Dan ca independent.Se pare însă că , cu excepția PSD care a condiționat votul cu un program imposibil de realizat, a primit peste tot câte un refuz. Ar mai exista o șansă minimă, dialogul om la om respectiv cu fiecare parlamentar la care s-a angajat Tomac. Mă gândesc și la anumite grupuri din partidele proeuropene, la persoane conștiente că într-un fel sau altul trebuie să se pună capăt crizei, care au în vedere interesul național, chiar dacă pentru mulți această expresie și-a pierdut semnificația. Vom vedea la vot.Read more…

Etiopia la Ierusalim

Atunci când am ajuns pentru prima dată la Ierusalim, în urmă cu peste o jumătate de veac, m-a impresionat enorma diversitate a oamenilor.  În Aradul anilor 1960 trăiau români și „naționalități conlocuitoare”, puținii turiști străini erau priviți ca niște curiozități.  La Ierusalim am găsit un adevărat caleidoscop de fețe, de costume, de limbi…  Israelul a fost și a rămas o țară de imigranți.  Apoi sunt arabii locali.  Lor li se adaugă (cel puțin pe timp de pace) puhoaie de turiști și de pelerini din toate colțurile lumii.  În plus, diverse rituri creștine își mențin o prezență la Ierusalim și pe străzi se văd fețe bisericești, călugări, măicuțe.  Printre figurile cele mai exotice se numără etiopienii. Etiopia este singura țară din Africa Neagră unde creștinismul nu a fost adus de colonialismul european, din contră, Etiopia este chiar una din primele țări creștine din lume.  După tradiția lor, regele Ezana (330 – 360 e.n.) fost convertit de învățătorul său, Sf. Frumentius, un misionar din Fenicia.  De atunci creștinismul a devenit religia națională, iar Frumentius a fost primul episcop.  Până astăzi, creștinii reprezintă cam 2/3 din populația țării.  Crezul lor este o variantă a religiei ortodoxe. Etiopienii se consideră urmașii Reginei din Saba și ai regelui Solomon.  Evident că acestea sunt figuri legendare, dar… parcă Saba era asociată cu Yemenul de azi!?  De fapt, Yemen și Etiopia / Eritreea sunt despărțite numai de o strâmtoare, între ele au existat dintotdeauna legături strânse și nu e de mirare că împart și legendele.  În orice caz, această „descendență” este luată foarte în serios, Leul Iudeei este simbolul suveranității naționale.Read more…

Ce scriu? De ce scriu? Pentru cine?

Adeseori, înainte de a mă apuca de scris un articol pentru Baabel (şi nu numai) mă cuprinde îndoiala privitor la ce scriu, de ce scriu, pentru cine scriu? Dacă are rost să mai scriu? Oare scriu pentru mine sau pentru alţii? Scriu din nevoia imperioasă de a mă exprima şi de a fi citită sau din dorinţa de a împărtăşi experienţa şi trăirile mele pentru a îndrepta, a ajuta, a sprijini, a avertiza? Sau toate aceste obiective sunt amestecate şi oricât mă străduiesc nu le voi putea separa? Pentru a-mi limpezi gândurile am făcut o incursiune în trecut, în etapele prin care au trecut scrisul meu şi eu: „cea care scrie.” Dacă stau să mă gândesc, scriu de foarte multă vreme, chiar dinainte de a şti să citesc. Totul a început în iulie 1958, la Sovata, unde îmi petreceam vacanţa cu părinţii, şi tata mi-a dăruit un caiet cu pătrăţele, cartonat, de culoare albastru închis, pe care-l adusese de la Moscova (unde-şi făcea aspirantura la Universitatea Tehnică Bauman) şi mi-a spus: „Acesta va fi jurnalul tău în care îţi vei scrie de acum încolo impresiile.” Eu i-am răspuns nedumerită: „Dar eu nu ştiu să scriu” însă tata a continuat fără să-mi ia în seamă argumentul: „Până când vei merge la şcoală şi vei învăţa să scrii, o să scrii în jurnal prin mijlocirea noastră. Tu ne vei dicta şi noi vom scrie în caiet.” Şi aşa s-au şi petrecut lucrurile. Mai păstrez şi azi caietul cartonat pe care scrie ОБЩАЯ ТЕТРАДЬ (caiet general) şi a fost fabricat în 1957, în anul celei de-a 40-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, lucru menţionat şi pe coperta superioară. Foile uşor îngălbenite stau dovadă seriozităţii, conştiinciozităţii şi exactităţii cu care tata şi mama transcriau impresiile pe care le dictam aproape zilnic. De-abia în vacanţa dintre clasa întâia şi a doua am început să completez jurnalul singură, moment în care am schimbat şi limba, trecând de la maghiară (limba mea maternă) la română (limba în care învăţam la şcoală). În anii de gimnaziu simţeam nevoia imperioasă de a scrie şi scriam pentru mine, deşi uneori îmi imaginam cum ar fi fost dacă cele scrise de mine ar fi fost citite şi din acest motiv eram atentă şi la „stil”. Totuşi, nu pot spune că îmi doream un public cititor. Lucrurile s-au schimbat atunci când am scris prima poezie… Read more…

Un nou ghetou în lumea occidentală

Trăim vremuri îmbâcsite de agresivitate și transformări geopolitice. În aceas atmosferă tot mai tulbure și neliniștită asistăm la un fenomen care, deși este prezentat drept progres și toleranță, ascunde o contradicție profundă. Tot mai mulți politicieni occidentali își declară afecțiunea față de poporul evreu, în timp ce se distanțează de una din componentele fundamentale ale identității evreiești de-a lungul mileniilor: legătura neîntreruptă dintre poporul evreu și pământul său ancestral. Nu este o simplă nuanță politică. Este o lipsă de onestitate intelectuală și morală. Și incorectitudinea de acest fel nu rămâne niciodată fără consecințe. A celebra cultura evreiască, dar a trata autodeterminarea evreiască drept o jenă diplomatică nu înseamnă toleranță, ci selectivitate. A onora istoria evreiască și memoria Holocaustului, în timp ce condamni mișcarea națională care a izvorât direct din această istorie, nu este o critică legitimă, ci o contradicție care ar trebui să fie stânjenitoare pentru cei care o promovează. De asemenea, a declara solemn necesitatea păstrării memoriei victimelor Holocaustului, a-i îmbrățișa și decora pe supraviețuitori, a exprima regrete pentru crimele comise împotriva evreilor, dar a respinge în același timp ceea ce majoritatea lor covârșitoare afirmă deschis despre propria identitate nu înseamnă solidaritate și nici alianță. Este doar o punere în scenă.Read more…

Punctul critic – COVID 19 și vaccinările

Lumii îi este greu să uite de pandemia care a ucis milioane de oameni, dar și controversele legate de necesitatea vaccinării, deși s-a demonstrat științific că vaccinarea ușurează boala COVID-19. Un articol publicat la BBC în 2020 descrie cum un om de afaceri a contaminat alți 11 oameni cu virusul corona.(1) Un anume Mr. Walsh a contactat virusul la o conferință în Singapore. De acolo a plecat la schi în Franța, unde a infectat 11 oameni: cinci din Anglia, cinci din Franța și unul din insula Mallorca, Spania. În acel moment, în Anglia erau doar opt persoane infectate. Dar nu se știe câți au fost infectați mai târziu în Anglia, Franța și Mallorca. Acest articol mi-a atras atenţia asupra posibilității de contaminare în timpul unor întâlniri sau conferințe. Un caz asemănător, tot real, a fost descris de Malcolm Gladwell în cartea Revenge of the tipping point (Răzbunarea punctului critic) (2), publicată în 2024. Ideea este că o schimbare minoră (un punct critic) poate provoca o situație gravă și uneori ireversibilă, sau „buturuga mică răstoarnă carul mare”.Read more…

Inteligent/ă poți fi, dar frumos/frumoasă?! (I)

Celebrul bogătaș belgian-israelian Ehud Arye Laniado a decedat ca urmare a unui atac de cord în timpul intervenției chirurgicale pentru elongarea penisului. Intervenția a avut loc la clinica estetică Saint-Honoré-Ponthieu din Paris. Operatorul a fost nu mai puțin celebru: chirurgul cunoscut sub numele de Guy H. Tribunalul parizian a suspendat dreptul acestuia de liberă practică și l-a condamnat la 15 luni de închisoare. Această știre oarecum senzațională mi-a fost trimisă de o prietenă și am înțeles imediat că subiectul merită o discuție mai amplă. Dar oare subiectul îi va interesa pe cititorii revistei Baabel? Și atunci am apelat la statistica oferită de redacția revistei. În anul 2025, procentul bărbaților care au răspuns la sondaj a fost dublu decât al femeilor și cca 80% erau trecuți de 56 de ani. Cu alte cuvinte, sunt șanse ca cineva să citească articolul până la capăt. Deși… La prima vedere aș zice că subiectul nu va interesa pe mai nimeni. Dar, on second thought, mi-am zis: într-adevăr, cititorul nostru e bărbat și demult trecut de prima tinerețe, dar el are copii și nepoți. Așadar nu ar fi rău să-i aduc la cunoștință ce am descoperit. Deci, la treabă. În cariera mea profesională am fost implicat foarte rar în chirurgia estetică, practicată aproape în întregime în instituții medicale particulare. De aceea recurg la literatura de specialitate.Read more…

JOI. UN AN. IUNIE (II)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 22 iunie.   Pommdöner (Döner kebab cu cartofi prăjiți). De două zile așteptăm furtuna anunțată în prognoza meteo.  Printr-un concurs fericit de împrejurări mi s-a pus la dispoziție o mașină, mă gândeam deja să închiriez una ca să mă feresc de grindina anunțată.  În orice caz, pentru mine a fost prima oară că veneam joi la clinică cu mașina.  Pe drum s-au anunțat chiar jubilee, de exemplu pe geamul unui restaurant era anunțat jubileul kebab-ului cu cartofi prăjiți, inclusiv băutură răcoritoare gratuită, ca ofertă specială.  Mi-am continuat drumul, perplex să-i văd pe bicicliști pedalând atât de greu pe caniculă, dar săptămâna trecută mai făcusem și eu același drum cu bicicleta.  Pe căldura și umiditatea aceea, la dus mă simțeam ca un cadavru și la întors ca o mumie.  Azi am cedat și în mașina cu aer condiționat n-am simțit nici căldura, nici umiditatea.  Mă uitam înainte, la stânga și la dreapta, încoace și încolo, savuram să învârt volanul în curbe, când, deodată, am observat în oglinda retrovizoare imaginea unei doamne cu ochelari de soare albi la volanul unui PorscheRead more…

Hedy Lamarr – Actriță și inventatoare evreică de o frumusețe deosebită

Născută la Viena ca Hedwig Eva Maria Kiesler (1914-2000), ea a fost singurul copil al unei familii evreiești înstărite. Din copilărie o atrăgea teatrul și filmele, dar și științele exacte și tehnica. Aceste calități o vor ajuta mai târziu ca actriță și inventatoare. Cânta la pian și vorbea patru limbi. A învățat într-un liceu celebru din Viena. La 12 ani a câștigat un concurs de frumusețe. Deja la 16 ani a apărut în trei filme produse la Viena și Berlin. Avea numai 18 ani când s-a căsătorit cu bogătașul austriac Friedrich Mandl, de 33 de ani, care mai târziu a vândut arme Germaniei hitleriste și Italiei lui Mussolini. Mandl a obligat-o să devină catolică și de atunci ea se  considera creștină. Mandl era gelos și o teroriza, nu îi permitea să iasă din casă și nu-i dădea nici bani. La 18 ani a jucat rolul principal în filmul Ekstase, turnat în Cehoslovacia. Era un film erotic foarte îndrăzneț pentru vremea lui, Vaticanul îl considera chiar pornografic. Regizorul a șantajat-o și a obligat-o să apară nudă în câteva scene. Filmul a fost prezentat numai într-o versiune cenzurată sau chiar interzis în diferite țări europene și în mai multe state din SUA. Curând și-a părăsit soțul, a fugit la Paris, apoi la Londra. Acolo l-a întâlnit pe Louis B Mayer, proprietarul studiourilor MGM. Acesta i-a oferit de lucru ca actriță și a invitat-o la Hollywood. Ea a acceptat și a adoptat pseudonimul Hedy Lamarr. Primul succes la Hollywood a fost în 1938, cu filmul romantic Algiers. Au urmat și alte filme cu succes. Hedy era apreciată nu numai pentru frumusețe, ci și pentru inteligență.Read more…

1 Iunie – Ziua Copilului

Astăzi este Ziua Copilului, a copiilor noștri, indiferent de vârstă și pentru unii de vârsta mea, a copiilor copiilor noștri. E ziua pe care, în copilărie, toți o așteptam cu nerăbdare și cu mare curiozitate, ca să vedem ce cadou vom primi, cu ce ne vom lăuda la grădiniță, la școală sau la liceu, cum vom împărți între noi dulciurile și vom depăna povești care mai de care mai pline de fantezie. La grădiniță, educatoarea și doamna Schechter, directoarea, ne așteptau la ușă cu o cutie mare de ciocolate „Pitic” și fiecare primeam câte una, iar subsemnatul cerea două, pentru că pe una din ele o ofeream dragului meu bunic matern care mă conducea până acolo. Vedeam râsul și bucuria pe fețele tuturor, gălăgia era omniprezentă. Lipsa de griji a copiilor eclipsa problemele celor maturi, pentru un timp acestea se estompau și ochii adulților străluceau la amintirea propriei lor copilării, a părinților lor și a bunicilor. Cât de greu îmi venea să accept ideea că bunicul și bunica au fost cândva de vârsta mea, s-au jucat în parc, s-au murdărit, că nu au fost totdeauna bătrâni și blajini, așa cum i-am cunoscut eu. De fapt, cred că majoritatea adulților mai păstrează undeva, într-un unghi ascuns al memoriei, un sipet secret – o parte a copilului de altădatăRead more…

Întâlnirea dintre două lumi

Recent m-am întors din România și, ca de obicei, de la un congres: cel mai mare congres anual organizat în specialitatea mea în țara în care m-am născut, unul din cele mai cunoscute și mai reușite congrese naționale din Europa în domeniul anesteziei și terapiei intensive. Avea peste o mie de participanți și aproape 200 conferențiari din 30 țări. Atât pentru mine, cât și pentru ceilalți conferențiari israelieni (peste douăzeci la număr) acest congres are o importanță deosebită, întrucât el găzduiește și simpozionul anual româno-israelian în domeniu. De aceea nu e de mirare că israelienii aduc o contribuție importantă la programul științific. Ion Pribeagu scria despre Israel: „țară mică, junglă mare”. Parafrazându-l, aș spune: „țară mică, medicină serioasă”. Cu toată lipsa mea de obiectivitate, susțin că israelienii aduc la acest congres informații serioase în mai toate domeniile specialității, iar în ultimii ani, la temele legate de anestezie, terapie intensivă, tratamentul durerii etc. s-a adăugat și cel al inteligenței artificiale, folosite nu numai în organizarea sălilor de operații și a unităților de terapie intensivă, dar și în procesul de obiectivizare a examenelor de specialitate. Subiectul fierbinte al programului științific a fost altul și în jurul lui toți cei prezenți, participanți și conferențiari, s-au împărțit în două grupuri, cumplit de inegale. Conferențiarii israelieni și ucraineni alcătuiau prima tabără și toți ceilalți… Nu e nevoie să explic criteriul împărțirii. Cum scria Tolstoi? Război și pace!Read more…

Câteva gânduri în jurul filmului Fjord, câștigător al premiului Palme d’Or

M-am bucurat, bineînțeles, când am aflat că filmul Fjord a obţinut premiul Palme d’Or, iar regizorul, Cristian Mungiu, a devenit dublu laureat la Cannes. Este cel mai premiat regizor român cu care trebuie să ne mândrim – și mă și mândresc. Îmi place că el nu alege subiecte ușoare, multe dintre filmele lui (nu le-am văzut pe toate) au o încărcătură emoțională puternică, sunt pelicule provocatoare. În străinătate, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile a trezit un sentiment de groază, percepând condițiile degradante ale femeilor din România care, din cauza unei legislații inumane, erau obligate să se supună unor proceduri umilitoare. După dealuri, cazul fetei exorcizate, este o ilustrare a fanatismului și primitivismului religios, a proastei interpretări doctrinare care duce la neputința victimei de a-și găsi salvarea în condițiile secolului XX. Nu am văzut încă filmul Fjord, dar cunosc contextul care l-a inspirat, acum zece ani am urmărit cu mare atenție întâmplările dramatice prin care a trecut acea familie de români în Norvegia. După multe intervenții la nivel politic și de stat, povestea a avut un happy-end și eu cred că nu pentru că norvegienii s-au convins că nu au avut dreptate, ci pentru că doreau să evite un conflict diplomatico-social cu România. În acest caz s-au ciocnit două concepții diametral opuse despre educație, cea românească, conservatoare, și cea norvegiană, să zicem liberală până la extrem. De fapt, sub o formă mai atenuată, legislația există și la noi: copiii abuzații în familie – dacă autoritățile află și se încumetă să ia măsuri – trec sub autoritatea statului. Ceea ce familia de români și foarte mulți din România nu înțeleg este că în Norvegia, cea mai blândă palmă sau bătaie, absolut obișnuită în cele mai multe familii românești, este considerată un abuz.Read more…

Salvați de un criminal de război

Pe dr. Iosif Rosenthal (tatăl lui Peter „al nostru”, din Baabel) îl cunosc de când lumea și dintotdeauna l-am numit „Nenea Ioji”.  Nu demult am avut cu el o conversație extrem de interesantă, a evocat diverse amintiri din tinerețe și astfel am aflat o poveste mai puțin cunoscută legată de comunitatea evreilor din Orăștie în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Nenea Ioji s-a născut în 1932 la Lupeni.  Era fiul unuia din cei numai trei medici din localitate.  A făcut primele două clase la Lupeni, dar în 11 octombrie 1940 a intrat în vigoare legea care îi excludea pe evrei din învățământ și el a fost trimis la o mătușă, la Alba Iulia, unde exista o școală evreiască.  În vara anului 1941, când el era acasă, în vacanță, familia a fost „evacuată” (adică deportată) într-un lagăr la Hațeg. Până aici, povestea e cunoscută, e expusă detailat în articolul lui Dan Simion Grecu despre Județul Hunedoara în anii 1939-49. (1)  În iunie 1941, Antonescu a ordonat ca toți evreii să fie concentrați în reședințele de județe.  La început, unii au fost exceptați (bătrâni, invalizi sau persoane indispensabile, de exemplu medici), mulți dintre aceștia au fost luați mai târziu, în octombrie.  Problema era că Deva, reședința județului, este un oraș destul de mic, astfel încât evreii au fost adunați în trei centre: Deva, Ilia și Hațeg. Read more…

Noţiuni de iudaism pentru tinerii evrei din România anilor 1960-1980

Participând la Forumul România al Institutului Arnold și Leona Finkler pentru Cercetarea Holocaustului [1], am descoperit în cadrul Universităţii Bar Ilan existenţa Centrului Cultural Dahan[2], întemeiat în 1999 de regretații Rahel și Aharon Dahan pentru păstrarea identității comunităților evreiești. Născuți în Israel, cei doi s-au cunoscut în timpul serviciului militar şi ulterior, în SUA, au făcut afaceri de succes în domeniul construcţiilor. În decursul anilor au susţinut activ şi generos educația,  înființând atât în Israel, cât și în diaspora, instituții de învățământ menite să consolideze identitatea evreiască și să aducă tinerii mai aproape de moștenirea comunităților evreiești. Printre obiectivele Centrului Dahan se numără: modelarea experienței culturale evreiești, cercetări academice internaționale inovatoare pe tema comunităților evreiești, apropierea tinerilor din toate comunitățile evreiești și creșterea gradului de conștientizare a culturii comunitare sefarde și orientale. O dată la câţiva ani, centrul organizează câte o conferinţă dedicată diferitelor comunităţi de evrei aflate astăzi în Israel. În 9 noiembrie 2025 a avut loc conferința „Evreii din România – Istorie, Identitate și Cultură”. S-au propus câteva teme generale din care mi-am putut alege subiectul prezentării. În cadrul temei „Educația evreiască în România de-a lungul generațiilor: instituții, metode și provocări” am ales subiectul „Fondarea unor principii de educaţie evreiască pentru tânăra generaţie de evrei bucureşteni”. Mi se părea un subiect nu numai important, ci și neglijat.Read more…

Sunt un „birobidjaner” . Interviu cu profesorul Ber Kotlerman (II)

Prima parte a interviului cu profesorul universitar Ber Kotlerman, şeful Centrului de Studii Rina Cotta de la Universitatea Bar Ilan a fost publicat în numărul trecut. Captivanta discuţie despre condiţia de „birobidjaner” a ocupat practic tot timpul pe care (din motive obiective) profesorul Kotlerman l-a putut acorda interviului şi nu apucasem să aflu nimic despre viaţa culturală şi politică din Birobidjan şi nici despre legătura interlocutorului meu cu limba idiş care avea să-i marcheze cariera. Profesorul Kotlerman mi-a propus să preiau interviul pe care l-a acordat jurnalistului Pavel Lvovski, de la revista Еврейский журнал (Magazin evreiesc). Am ales câteva fragmente relevante din acest interviu amplu, tradus din limba rusă de dr. Judit Bartalis-Bán, cadru didactic la Universitatea Babeş-Bolyai. Dacă cineva din Birobidjan era dornic de cultură… …Trebuia să aștepte sosirea Teatrului Muzical Evreiesc de Cameră. La început era de la sine înțeles că TMEC va funcționa în Birobidjan: au construit o clădire impozantă pentru filarmonică, chiar și o casă pentru actori. Dar teatrul a rămas la Moscova. Regiunea Autonomă Evreiască e mică, pe un teritoriu mai mare ca cel al Israelului trăiesc sub de 200.000 de oameni, acum și mai puțini. La mijlocul anilor 60 în Birobidjan s-a înființat Teatrul Popular Evreiesc. O parte din actori, inclusiv directorul artistic, Moishe Bengelsdorf, activaseră înainte la Teatrul Evreiesc de Stat din Birobidjan care a fost desființat în 1949 – oficial din motive financiare, dar acesta a fost un pretext: în acele locuri funcționau mai multe teatre naționale (iacut, tuvan, altaic) și ele nu au fost închise.Read more…